Magia puterii pe înțelesul tuturor

Secolul al XXI – lea a debutat furtunos, exploziv și la propriu și la figurat. Acum treizeci, patruzeci de ani nici măcar Henry Kissinger nu avea cum să prevadă ascensiunea fulminantă a mișcărilor teroriste care se „ascund” sub umbrela fundamentalismului religios sau faptul că o nouă pandemie va influența profund reperele vieții cotidiene, dar și deciziile politice, care se întrepătrund mai mult ca oricând cu cele economice și sociale. În ciuda eforturilor consistente depuse, la nivel global există o falie între regimurile democratice dominante în emisfera nordică (cu cele două excepții deja știute – Rusia și China) și regimurile autoritare (mascate sau nu) dominante în emisfera sudică (excepția – Australia, Africa de Sud) și statele cu o mare instabilitate economică și socială, precum India sau Brazilia. Analizând reacțiile oamenilor obișnuiți, ale celor care suportă efectele deciziilor oficiale, nu putem să nu ne punem întrebarea: cum se explică popularitatea și susținerea de care se bucură unii lideri, mai mult sau mai puțin controversați sau chiar dictatori (conform definițiilor agreate la nivel academic)? Prin ce atrag masele șefi de state precum Bolsonaro sau Bashar al-Assad? Încercând să explice fenomenul, majoritatea analiștilor fac asocieri, comparații cu Vladimir Putin, supranumit adeseori Țarul. Deși oficial Rusia este o țară cu un regim democratic, deciziile de politică internă și mai ales cele de politică externă din ultimii douăzeci și cinci de ani adoptate la Kremlin au atras numeroase sancțiuni și restricții din partea altor state și organisme internaționale. Dar Vladimir Putin rămâne de neclintit și toată lumea este curioasă ce se va întâmpla la sfârșitul celui de al patrulea mandat al său ca președinte al Federației Ruse, deși încă din 25 mai 2018 el a anunțat că nu va mai candida pentru un alt mandat de președinte al Rusiei. Politica sa externă extrem de agresivă, lipsa unui succesor real, lipsa unei competiții politice reale, problemele reale generate de oligarhii ruși, dar mai ales consumul de droguri care a scăpat de sub control în Moscova și alte mari orașe ruse, faimoasa mafie rusă cu care nimeni nu dorește să aibă de a face ne aduc în fața ochilor un stat pe cât de întins și de bogat în resurse strategice, pe atât de plin de contraste și aparent fragil.

Rusia va rămâne multă vreme de acum încolo studiu de caz pentru studenții la istorie și la științele politice, dar numeroși istorici, diplomați, jurnaliști, scriitori încearcă să „traducă” pe înțelesul tuturor mecanismele puterii gestionate de liderii sovietici și de cei post-sovietici din cea mai întinsă federație din lume ca suprafață. Giuliano da Empoli a fost conștient de riscul unui astfel de demers în condițiile în care pe rafturile librăriilor există numeroase studii dedicate fenomenului Rusia, respectiv Putin. Ce ar fi putut aduce nou? Bogata sa experiență ca jurnalist, consilier politic, profesor l-a ajutat să abordeze un subiect atât de sensibil sub forma unui roman, primul său roman. A riscat și câștigat! Da Empoli a câștigat Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze în 2022. Editura Humanitas Fiction a reușit să obțină drepturile de autor foarte repede și iată că în 2023 Magul de la Kremlin ajunge și pe rafturile librăriilor din România (în excelenta traducere a lui Bogdan Ghiu, care ajută cititorul cu note atent gândite).

Giuliano da Empoli se dovedește deosebit de ingenios: sintetizează cariera politică a lui Putin, care, oficial, începe în 1999, văzută prin ochii unuia dintre principalii săi consilieri politici, Vladislav Surkov. Autorul francez, dat fiind că totuși este un roman, preferă să nu folosească numele real al acestuia, ci numele de Vladimir Baranov, nume asociat atât cu URSS (scriitor premiat de regimul comunist, care are șansa să trăiască și în democrația post Gorbaciov), cât și cu Ucraina (artist recunoscut la nivel mondial). Revoluția bolșevică reprezintă, ca de obicei, punctul de plecare pentru viitorul consilier prezidențial dornic de a-și construi o carieră într-o Rusie dominată de aceeași nesiguranță și neprevăzut ca în urmă cu 70 de ani:

„Neprevăzutul a fost întotdeauna una dintre marile calități ale vieții rusești, dar în acea epocă ajunsese la paroxism. Imaginează-ți toți acei bărbați, toate acele femei, tineri, plini de viață, deseori sclipitori, uneori geniali, care se crezuseră condamnați la o viață cenușie și care acum, dintr-odată, vedeau deschizându-li-se în față toate drumurile lumii. Puteau deveni ce voiau, puteau face bani, puteau străbate planeta, puteau face amor cu manechine. Tot felul de lucruri cărora cu doar câțiva ani înainte nici măcar nu le bănuiau existența. Aveai de ce să-ți pierzi mințile. De altfel, mulți chiar și le-au pierdut, la propriu. Nivelul violenței era incredibil. Ca și cum în oraș le-ar fi fost distribuit copiilor de grădiniță, în același timp cu șorțulețele, un arsenal de puști semiautomate. Se trăgea din toate direcțiile și din cele mai nesemnificative motive. Puteai vedea miliții private, mici armate care escortau oameni neînsemnați, și descopereai uneori că unul dintre ei sărise în aer. O bombă, o rafală de kalașnikov. Totul contribuia la a alimenta bula radioactivă a Moscovei. Aspirațiile acumulate ale unei țări întregi, scufundată timp de decenii în senescența torpoare comunistă, convergeau aici. Iar în centru nu se afla cultura, așa cum credeau intelectuali convinși că moșteniseră sceptrul, dar care nu moșteniseră absolut nimic. În centru se afla televiziunea. Centrul nevralgic al noii lumi care, cu greutatea lui magică, curba timpul și proiecta peste tot răsfrângerea fosforescentă a dorinței.” (p. 74 – 75)

Discursul motivațional imaginar al lui Baranov la una dintre primele întâlniri cu Putin, pe care încearcă să îl convingă să intre în competiția electorală pentru cea mai importantă funcție din Rusia, seamănă izbitor de mult cu discursurile motivaționale de la cursurile de dezvoltare personală atât de intens promovate în lumea corporațiilor și nu numai, ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri. De fapt mecanismele puterii și profilul liderului capabil să gestioneze un adevărat imperiu sunt aceleași de la Caesar încoace. Giuliano da Empoli „traduce” pe înțelesul tuturor trăsăturile obligatorii ale unui lider capabil de decizii rapide, tranșante, prin prisma carierei politice a lui Putin, admirabil sintetizată în mai puțin de 300 de pagini. Admirabil este și faptul că firul narativ nu este încărcat cu repere cronologice detaliate, care ar fi putut pune în încurcătură cititorul mai puțin avizat. Accentul cade pe trăsăturile caracteriale ale președintelui rus. Capacitatea sa de adaptare la împrejurări, de a profita de acestea este una ieșită din comun, ceea ce explică într-o destul de mare măsură schimbarea accentului în guvernarea rusă după arestarea lui Hodorkovski, intens mediatizată la momentul respectiv:

„Dacă veți avea vreodată ocazia, încercați să observați leii și maimuțele de la grădina zoologică. Când se joacă, înseamnă că ierarhiile sunt clare și că liderul controlează totul. Altfel, fiecare stă în colțul său, neliniștit și speriat. Restabilind verticalitatea puterii, Putin a dat tonul balului curtenilor: un exercițiu de dexteritate ale cărui reguli vin din zorii timpurilor și al cărui ritm este determinat de mișcările ascendente și descendente ale participanților. Sunt cei care ocupă un birou apropiat de al Țarului și cei care se află pe linia lui telefonică directă. Sunt cei care îl însoțesc în misiuni în străinătate și cei care merg în vacanță la Soci. Sunt cei care primesc o strapontină în guvern și cei cărora nu li se reînnoiește mandatul în fruntea unei întreprinderi publice. Nici un indiciu, oricât de mic, nu poate fi trecut cu vederea: poziția la masă la o cină de gală, timpul de așteptare în anticamera președintelui, numărul agenților de securitate. Puterea este formată din amănunte.” (p. 155 – 156)

Da, Putin este printre puținii capabili să gestioneze volumul uriaș de amănunte care compun imaginea unei Rusii în refacere și dornică să devină liderul mondial în plan politic. Jurnaliștii îndepărtați de-a lungul celor patru mandate prezidențiale, opozanții politici dispăruți în condiții mai mult sau mai puțin misterioase, demisiile neașteptate ale unor colaboratori nu i-au știrbit cu nimic autoritatea, ba din contră. Sancțiunile date Rusiei au reprezentat capital electoral atent gestionat, atent dozat. Giuliano Da Empoli reușește astfel să ne facă să descifrăm aparenta contradicție în termeni: cum de un stat contestat pentru deciziile sale politice și pentru încălcarea flagrantă a liberei exprimări câștigă dreptul de a organiza Olimpiada de iarnă de la Soci și campionate mondiale în diverse sporturi. Pentru fostul ofițer de contrainformații

„tehnologia militară care ne înconjoară a creat condițiile pentru apariția unei mobilizări totale. De-acum înainte, oriunde ne-am afla, putem fi identificați, chemați la ordine, neutralizați dacă este nevoie. Individul solitar, liberul-arbitru, democrația au devenit desuete: înmulțirea datelor a făcut din omenire un singur sistem nervos, un mecanism format din configurații standard la fel de previzibile precum un stol de păsări sau un banc de pești.” (p. 270)

În felul acesta putem înțelege mai bine bugetul uriaș alocat armatei ruse în ultimii 15 ani, dar și retragerea din fața reflectoarelor a lui Putin. Conferințele sale de presă sunt din ce în ce mai puține, declarațiile sale și mai puține, practic îi pune pe toți, inclusiv pe colaboratorii săi, în fața faptului împlinit. Cine își poate permite așa ceva? O persoană sigură pe ea, cu o imagine de ansamblu bine conturată, dar și cu o capacitate de prognoză ieșită din comun. Dar pentru Putin magia puterii nu s-a dovedit doar o himeră imposibil de atins, ci un scop în sine.

Magul de la Kremlin de Giuliano da Empoli