Liviu G. Stan – Casele vor uita
Dacă știți „Chiriașul” lui Topor (via Polanski, Roman, 1976 – unde „porumbelul” umanității süskindiene îl înnebunește la propriu pe un candid rătăcit în Paris, împingându-l la o sinucidere sisifică) ori „Violette & Francois” ( povestea unui cuplu care fura… cleptomatic, de prin magazine, mai mult pentru creșterea sentimentului că (anti) eroii, adică ei înșiși sunt încă vii, producție franceză, 1977, tot cu Isabelle Adjani în rolul principal feminin, regia de data asta Jacques Ruffio) și acceptați structura quasi-scenaristică, deși dând cu tifla unui Robert McKee, a romanului lui Liviu G. Stan (observație valabilă și pentru romanul de debut, prea puțin mediatizat de critica noastră bolnăvicioasă, „Sânge de pasăre pe haine”), vă veți integra poate mai ușor în atmosferă! O atmosferă brăileană la fel de sufocantă ca și în „Sânge…” (acolo brăileano-poloneză, totuși), la care aș mai adăuga o referință cinematografică, „Irreversible” (Gaspar Noé de data asta, cu Monica Bellucci, 2002), pe lângă două sugerate chiar de autor: Antognioni și Tati. Primul cu „L’Eclisse”, al doilea cu „Playtime”, ambii prefațați în aluzii cu material greu de la Gaston Bachelard, cel din „Poetica spațiului”!
Prin „spațiu vital, locativ” nu s-ar înțelege (numai) o locuință în sensul oarecum meschin al piramidei necesităților… Ci este vorba de Locuința Ideală a Omenirii în întregul ei (nu numai Brăila ideală, idealizată! Sau Bucureștiul care apare și el, personajul locuind și în capitală înainte de a se întoarce în, cred, orașul natal!), obișnuința sau obișnuirea cu Existența, Umilințele ei (un străbunic moare înecat în fecale!), suportarea Monstruozității, Abominabilității Banalității, Ororii ( ca la pagina 140, unde ne ducem cu gândul la „oroarea” din Conrad, din „Inima întunericului”!) de A Fi… La un moment dat, eroul, plimbându-se imaginar cu un autobuz, aflându-se lângă Bachelard, epistemologul, fenomenologul, esteticianul, demonstrându-i simplu alternanța „Acum este! Acum nu mai este!”, prin raportarea Ființei la Non-Ființă!
Ca să mărim misterul ființei… Cărții/ Scrierii/ Textului, mai adăugăm că moto-ul de bază este din Pascal Quignard: „Aș fi vrut să fac din recunoașterea pe întuneric specialitatea vieții mele.”
Da, Andrei Viman, personajul central, un scriitor care tocmai a renunțat la scris, profesor de aproximativ 42 de ani (ca și, dacă tot am pornit așa, personajul din „8 ½”!), proaspăt divorțat, are ce are cu Întunericul și cu Setea, o mare sete de dispariție, de evadare din identitatea sa. Pentru asta practica „un sport” aparent… liric, dar care se va dovedi unul extrem!
Cum am zis într-o postare, cui i-a plăcut „Sângele” (există chiar o subtilă, hitchcockiană legătură, cu primul roman, victima de acolo fiind găsită chiar de către Viman, aici la pagina 45), îl va regăsi, însetat de o dispariție dincolo de banalitatea metafizicii, și în „Casele vor uita”! Așadar, omul nostru, un posedat al paradoxurilor senzoriale, stătea sub semnul aceste întrebări:
„Ce anomalie din complexitatea sufletească a unui om ar fi putut determina pe cineva să se preteze la ceea ce se preta el cu o regularitate mecanică în toiul nopții prin viețile celorlalți?”
Simplu sau complicat, Andrei Viman intra noaptea în casele oamenilor. Oamenilor necunoscuți, putem să le spunem astfel. Nu fura, practic nu făcea nimic, doar dispărea întru casele altora!
„Poliția ar fi numit acest timp al dispariției – infracțiune, psihologia – depresie, iar omul simplu – tentativă de viol.” (p.23)
Acest viciu existențial, demn de ceata îngerilor păzitori, va duce, în cele din urmă, la apariția unei surprinzătoare povești de dragoste cu o femeie care ar putea fi, nu-i așa, interpretată de Isabelle Adjani! O poveste „montată” în regim de tragedie greacă (respectându-se cât a fost posibil regula celor trei unități!): cei doi se întâlnesc practic în întuneric și în apele Dunării, se cunosc atât cât se pot cunoaște, cam tot în întuneric, ea este invitată la o plimbare romantică, vorba vine, printr-o casă străină, sunt aproape descoperiți, iar mai apoi prinși și desfigurați de către o altă „victimă”, mai veche, a escapadelor lui nocturne, un interlop demn de poezia lui Kusturica și sadismul lucid al lui Von Trier…
„Refugiați”, spre final de relatare – bună parte din text pare a fi un fel de scrisoare proces-verbal a personajului către fiica sa – , pe malul celălalt al Dunării, de unde se vede Orașul, în căutarea robinsonică a regăsirii unei purități oarecare (dar peste care dă, simbolic, omul de la Google, Atlas meta-modern, al eternei cunoașteri), cei doi vor rămâne doar … El, Andrei Viman („El căutase dispariția și ea devenise Dispariția”), cu o nouă obsesie: Ea, Mara, care se alătură femeilor din viața lui, fosta soție și fata lor, fată care îl învinuiește de o anume incapacitate de a iubi firesc (la p. 104 recunoaște că are instincte paterne stângace!)…
Toate personajele feminine sunt savuros construite, chiar dacă este un accent pus pe Mara, cea care fusese cât pe-aici aruncată în fântână, în copilărie, de propriul tată, un fel de Cristian Tudor Popescu. Se ajunge până la „splendoarea mucilor femeilor” (p.73), chiar până la o scenă demnă de Bloom, eroul lui Joyce, apropo de statul pe WC cu cărțile („una dintre cele mai expresive forme de evazivitate a ritmului casnic”, cu trasul apei care trebuie să îndeplinească sacra misiune de edict al uitării!, p.104), dar și la prezentarea sistematică a unor remarci „valabile privind natura feminină” (p.131):
„Chiar și în prezența unei femei atât de variate și de imprevizibile în tumultul ei lăuntric, o femeie-fulger precum Mara, nu poți să nu te gândești că există invariabil o verigă de specificitate sufletească care face din toate femeile planetei Femeia. Era o utopie – și, înainte de toate, un viol subtil – să încerci să unești variantele ei contradictorii. Femeia umblă în direcția finitudinii, în timp ce Bărbatul umblă în direcția începutului.” ș.a.m.d.
Desigur, omul nostru rămâne cu… Casa Dispărutei, pe care o vizitează, unde o așteaptă, unde este, poate, și un Demon al dispariției, dincolo de orice vid al instinctelor, de contextul socio-politic (de întâlnit la paginile 80-85) – noaptea în care se petrece acțiunea de bază, fără back flashurile de rigoare, este cea dintre 12 și 13 iulie 2013! -, unde va putea să-și imagineze cum vorbește cu ea: „Mara, tu nu ești adevărată, dar ești un adevăr de neînvins”!
Meditațiile (și asupra caselor, dar și asupra unor chestiuni la care este greu să te gândești) se vor opri și asupra Limbajului: nici măcar acesta „nu ne poate satisface nevoia de dispariție, pentru că el face doar diviziunea, și orice diviziune e numai figurație însetată de relief” (p.46)… Dezrădăcinarea este abordată și ea tot în raport cu Acasă și Casă. Personajul, în care putem ghici un alter ego, de ce nu, poate să-și aducă aminte: în groapa de gunoi de la Glina căuta dulapuri, șifoniere:
„Mă uitam în jur ca să mă asigur că nu mă vede nimeni și, dacă se nimerea să am în față un șifonier, deschideam ușa și dispăream înăuntru.” (p.54)
Cam așa se întâmplă și cu unii cititori,dacă nu chiar cu toți. Scriitorii au avantajul (oare?) de a dispărea în propriile cărți, jonglând cu realitatea. Dezvoltând și conflictul părinte-copil, care apare și în „Sânge…”, Liviu G. Stan scrie:
„și pentru că de obicei e prea puțină realitate în noi, aceștia nu aveau cum să fie părinții mei și poate că nu au fost niciodată părinții mei, cum nimeni nu va fi niciodată ceea ce celălalt crede că este sau el crede că este, căci repet, e prea puțină realitate în noi ca să încăpem în Celălalt sau în noi înșine ca într-o formă fixă; întotdeauna rămâne ca parte decidentă, ca un buton de distrugere a lumii, partea nevăzută. Par-tea Ne-vă-zu-tă. Dar pentru asta avem propozițiile. Propozițiile Absurdului. Propozițiile Absurdului pentru Partea Nevăzută. Ca într-un Curriculum Vitae.
Mama a trăit în cuvântul scrijelitură, tata în mâzgălitură, iar eu m-am născut în diseminare. (…)
Cândva, eu, Andrei Viman, am fost convins că în aspirator trăiește diavolul.
Cândva, eu, Andrei Viman, băgam capul sub pat și multe mâini de femei mă pieptănau fără să-mi spună o vorbă, iar raritatea acestor întâmplări mă umplea de spaimă.
Dacă aș fi avut puteri supranaturale, aș fi făcut din casa părinților mei o durere de măsea.
Adevăratele granițe nu există decât în case.
Pentru că nu am avut niciodată o cameră a mea, cărțile mele sunt doar escrocherii neduse până la capăt.
Casele sunt lucruri mult prea serioase ca să le părăsim ca și cum nu am ști că ele nu mai sunt doar case, ci organe care țiuie și pe care le cărăm în noi numai cu un sens de atrofie.
și abia asta face din ele singurul argument nobil și inuman împotriva libertății.”
Dacă vreți, Liviu G. Stan scrie prima oară despre „omul aproape fantomă bântuit de case” (umplut cu vidul instinctelor!), lăsând casele bântuite de fantome altor mitologii!
Dacă este să ne imaginăm un Sartre de dreapta, cred că Liviu G. Stan l-ar putea interpreta/scrie! Sic! și aici nu fac doar aluzie la o scenă care se imprimă ca o pată de vomă pe un covor abia luat: la o petrecere tatăl abțiguit dansând cu fiica și vomitând pe, parcă, rochia acesteia… Exagerând mai mult sau mai puțin, Liviu G. Stan nu scrie o „Greață”, ci o fenomenologie (deloc escrocherie, deloc impostură!) a diseminării Răului în lume, un Rău care încă nu este la dimensiunile unui tsunami istoric (să ne imaginăm că ar scrie despre Auschwitz, fenomenul Pitești, terorismul ISIS!), un rău care pare să fie uneori doar un demon al amiezii (cunoscătorii știu!), al nopții, al aspiratorului, al gumelor, desigur al dispariției (vezi p.167), al lui „Modern Talking”, un păstor al relațiilor uman-inuman ș.a. Într-un fel, scrie și despre „monștrii lași” ai lui René Purnal (la pagina 39 este menționat poetul belgian, autor al unei cărți intitulate „Introduction à la vie cruelle”), monștrii pe care fiecare om și-i duce în dinți, într-o cutie care poate fi și o carte!
Cronicarul ar fi ispitit să creadă că Liviu G. Stan știe că în cutia Pandorei nu rămăsese decât un vierme sau, hai, o omidă, un cocon, o ființă care, miraculos, deși călcată în picioare și de zei și de oameni, mai așteaptă, deși între așteptare și dispariție
„nu e nimic care să le poată separa, sunt una sosia originară a celeilalte, una și aceeași geneză. Să fii bătrân și să scrii cu bidineaua pe ziduri: Cine a fost mai întâi, așteptarea sau dispariția?” (p.167)
Un pasaj precum cel de mai jos fisurează oarecum ispita aceea, dar nu și pe cea din citat (sic!):
„Viața îl călcase în picioare în diverse moduri pe Andrei Viman, dar niciodată nu-i alterase credința că există ființe umane cu identități magice și că doar ele poartă în suflet chemarea acelor întâlniri unice în care putința stărilor de fapt a dispărut total și tot ce a rămas este protecția hazardului pur.
Îi era rușine de ceea ce-i trecea prin minte: ar fi vrut să o penetreze încet și adânc, iar ea să-i respire vulgar în părul din ce în ce mai împuținat și mai cărunt, înțelegând că singura ispită irecuperabilă a celor ca ei rămâne numai și numai mila.” (p.35)
Poate „ființele umane cu identități magice” sunt si(n)gura miză a acestei vieți, poate dispariția lor avant la lettre este motorașul care ne poartă mai departe!
Dacă este să vorbim de „un roman nou românesc”, Liviu G. Stan este cu siguranță, deja, un arhetip al acestuia! Ceea ce sună cam pretențios, dar, oricum, „casele vor uita”!
Editura: FrACTalia
Anul apariției: 2016
Nr. de pagini:174
ISBN: 978-606-94005-7-9
Foto credit copertă: Editura Fractalia