Literatura: ficțiune sau non-ficțiune?

Secolul XXI este, fără nicio îndoială, un secol al provocărilor: ritmul nebun al invențiilor și inovațiilor, unele utile, necesare, altele inutile, unele constructive, altele distructive face ca sistemul de valori vizibil afectat în secolul XX să fie și mai fragil decât ne-am dori, iar social media și noile tehnologii asistate de calculator, implicit inteligența artificială, ne-au accentuat superficialitatea, irascibilitatea, nesiguranța. În acest context, literatura este o oglindă reflectorizantă, care surprinde cu finețe aceste schimbări profunde din mentalul colectiv. Genurile literare s-au îmbogățit cu noi figuri de stil și cu noi specii literare, scriitorul fiind mult mai prezent în societate, mult mai vizibil, mult mai expus. Chestionarele adresate cititorilor scot în evidență apetitul crescut pentru non-ficțiune, mai ales în rândul tinerilor, dar asta nu înseamnă că nu se citește ficțiune, dovadă selecțiile regăsite pe rafturile librăriilor. Editura Pandora M a încercat încă de la început să satisfacă nevoia de a citi propunând autori mai puțin cunoscuți în România, dar și subiecte incitante și dificile. Cele două colecții consacrate deja – Anansi Contemporan și Anansi Ego, cuprind autori de pe toate meridianele, unii premiați, alții la început de carieră, ficțiune, dar și non-ficțiune, romane, eseuri, proză scurtă. Dacă Joan Didion este deja cunoscută cititorilor avizați din România, Burhan Sönmez, un autor turc aflat la deplina maturitate intelectuală, este încă în umbra mai celebrului său conațional Orhan Pamuk. Din fericire, echipa editorială a Editurii Pandora M a reușit să obțină drepturile de autor pentru câteva dintre romanele acestuia, în 2023 văzând lumina tiparului Piatră și umbră, la doi ani după publicarea sa în limba turcă. Burhan Sönmez se dovedește un adevărat magician al cuvântului, al tehnicii suprapunerii planurilor, al expresiei șlefuite și desăvârșite cu ajutorul unor figuri de stil clasice, dar și un foarte curajos și implicat cetățean. Turcia postbelică, aflată în plin proces de modernizare și de recuperare și asimilare a unui trecut pe cât de complex, pe atât de controversat, este prezentată sincer, calm, frumos:

„Doar Heyran era nemulțumit de vești, zicând pe față că mai bine murea premierul în locul tuturor celorlalți pasageri. Îndărătnic, i-a subliniat chestia asta lui Mikail Aga, a cărui familie sprijinea partidul lui Adnan Menderes și care în ziua alegerii îi îndemna pe săteni să voteze cu acest partid. Dar sătenii își dădeau voturile lui Adnan Menderes în ciuda presiunii de-a o face. Căci ei ziceau că în timpul guvernării lui Ismet Pașa poporul a fost rupt de religia sa. În trecutul nu foarte îndepărtat, era ceva obișnuit ca micuții din sat să primească numele de Ismet, însă acum pe mulți îi chema Adnan. După ce fiul i-a fost ucis și și-a pierdut slujba de cioban-șef, Heyran și-a canalizat animozitatea pentru Mikail Aga în politică, dând glas unor idei pe care nu te-ai fi așteptat să le auzi de la un cioban. Zicea că țara e prost condusă, că joacă așa cum îi cântă cei cu bani, urmând ordine venite din America, lăsându-i pe țărani cu nimic în afară de consolarea rugăciunilor; de fapt, repeta ce auzea de la fierarul Mamet, cu care lucra în satul Deveci Pinari. Nu trecuseră nici zece ani de la întemeierea satului.” (p. 161)

Dintr-un sat aparent uitat de lume, în care aparent nimeni nu se gândea la modernizare și la democrație, un tânăr învățăcel, Avdo, va fi martorul tăcut al unor drame personale, dar și al contradicțiilor societății turce postbelice, care se străduia să își consolideze o democrație atât de greu dobândită. Personajul crește, se dezvoltă pagină cu pagină, secvență cu secvență, intriga dovedindu-se mult mai complexă decât ne-am fi așteptat, însă personajele secundare, aparent numeroase, care gravitează în jurul lui Avdo, interacționează mai mult sau mai puțin cu acesta, direct sau indirect (prin intermediul unui jurnal al unui fost soldat din cel De-al Doilea Război Mondial), au propriul lor destin. Făuritorul de pietre funerare, Avdo, este unic nu numai prin prisma meșteșugului său pe care îl ridică la rang de artă, ci și prin experienței de viață excepționale: ucenic, deținut condamnat la pedeapsa capitală, care scapă ca prin minune, ca mai apoi să se refugieze într-unul din cele mai mari cimitire din Istanbul, din care va refuza să mai iasă până la sfârșitul vieții, dar în care își va salva sufletul prin conceperea unor pietre funerare cu totul deosebite, dar și prin ascunderea și adoptarea unei tinere care va închide rana deschisă mai bine de treizeci de ani. Recompunerea și regăsirea umanității se dovedește posibilă în orice fel de condiții și cu orice fel de mijloace:

„Un foc generos din soba cu lemne încălzea zdravăn camera, iar pe aceasta fierbeau două oale cu mâncare. El a condus-o pe Reyhan la baie, i-a arătat boilerul și i-a dat săpun verde și haine curate, înainte s-o lase acolo și să închidă ușa. Cufundată în cadă, Reyhan s-a debarasat de stratul de murdărie și negreală care îi pătrunsese în piele de luni de zile, de parcă ar fi fost un șarpe negru, cu lacrimi curgându-i din ochi. I se părea că și numai apa caldă și săpunul pot realcătui o ființă umană, de la zero. Când a ieșit din baie, îmbrăcată în rochia înflorată pe care i-o cumpărase Avdo și cu chipul împrospătat, s-a oprit în prag, gândindu-se că probabil acum arată ca un om complet diferit.” (p. 175)

Joan Didion ne demonstrează, prin colecția sa de povestiri non-ficționale, ultima carte publicată în 2021, anul în care a trecut într-o lume mai bună, că America este și va fi, cu toate eforturile depuse, o țară a contrastelor, a contradicțiilor de tot felul, o țară a orașelor în care nu se întâmplă nimic, în care tinerii visează să ajungă într-una din marile metropole, o țară în care democrația este mai imperfectă ca oricând, în ciuda strădaniilor liderilor săi de a ne convinge de contrariul. Vizita unui sanctuar al unui miliardar, considerat cu un fel de rai pe Pământ, se dovedește providențială: numai printr-un astfel de exercițiu poți vizualiza fragilitatea graniței dintre fabulație și realitatea cotidiană:

„I-am ascultat mult timp pe ghizi și mi-a luat o vreme până să îmi dau seama la ce mă duce cu gândul tonul vocii lor. Și apoi am realizat: era tonul idolatrizării celor bogați care vine deseori la pachet cu democratizarea lucrurilor, cu uniformizarea. Eram însoțită de un copil, de o nepoată din Connecticut care nu auzise niciodată de San Simeon și căreia i-au plăcut mult florile, și bazinele de apă, și tavanele ornate, dar, pe când plecam, mi-am dat seama că ar fi fost probabil mai impresionată dacă doar ar fi zărit locul de pe Autostrada 1, cu porțile închise și castelul înălțându-se în zare. Odată ce un loc devine accesibil ochilor, din anumite puncte de vedere nu mai este accesibil imaginației.” (Uite cum stă treaba, p. 45)

Scriitoare de romane, apreciată și tradusă pe toate meridianele, Joan Didion își face mea culpa, cu o sinceritate dezarmantă. Etapele parcurse, incapacitatea de a scrie povestiri (a reușit să finalizeze doar trei, pe care le consideră un experiment ratat), blocajele inerente de după terminarea fiecărui roman ne sunt familiare: mulți alți autori au trăit, experimentat aceleași angoase, dar Joan Didion subliniază o perspectivă adeseori ignorată:

„În multe privințe, scrisul este actul proclamării sinelui, al impunerii cuiva asupra altora, înseamnă că spui ascultă-mă, vezi lucrurile ca mine, schimbă-ți părerea. Poți să-i maschezi cât vrei agresivitatea sub văluri de propoziții subordonate, de modalizatori și condițional optative, de elipse și eufemisme – prin toate mijloacele care mai degrabă lasă să se înțeleagă decât susțin cu tărie, care mai degrabă fac aluzie decât afirmă -, dar nu ai cum să eviți realitatea că așternerea cuvintelor pe hârtie este o o tactică de intimidare ascunsă, o invaziune, o impunere a sensibilității scriitorului în cel mai intim spațiu al cititorului.” (p. 65 – 66)

Respectând acest raționament, Avdo cel înțelept al lui Burhan Sönmez, ți se insinuează în cele mai adânci cotloane ale minții, dialogurile sale pline de subînțelesuri te fac să revii asupra lor și să descoperi surprins noi și noi înțelesuri:

„Meșterul meu din Mardin a avut grijă de mine, dar mai avea grijă și de-un câine. O să-i pun numele câinelui meu după Toteve.

– Toteve, un nume neobișnuit. Ce înseamnă?

– Nu știu. L-am întrebat și eu pe meșterul Iosif, dar nici el nu știa. Deși vorbesc multe limbi, nu mi-am dat seama niciodată de unde vine ăsta. Ție-ți zice ceva?

– Păi, nu, nu l-am mai auzit niciodată.

– ce diferite sunt limbile cunoscute de-un marinar, față de cele cunoscute cuiva de pe-aici. În vreme ce tu vorbești italiană, spaniolă, portugheză, franceză și engleză, eu vorbesc arabă, armeană, kurdă, greacă și siriacă. Dacă ar fi să călătorești prin Anatolia, în drum spre Mesopotamia, absolut nimeni n-ar pricepe limbile pe care le vorbești tu, iar dac-ar fi să călătoresc eu pe mări, absolut nimeni nu le-ar pricepe pe-ale mele. Ne completăm.

– Meștere Avdo, azi ești și vorbăreț, dar și oarecum tulburat de ceva ce nu spui, sau doar mi se pare?

– Dimpotrivă, mă simt de-a dreptul vesel, am un câine și tu ești aici, în Istanbul.

– ei, păi dacă ești vesel, atunci dă-i câinelui meu un nume vesel.

– Ah, a zis Avdo, înălțând mâinile spre cer, e un nume care s-a pregătit deja de ceva vreme.

– Așa?

– Apostol.

Auzind numele, marinarul Blond a izbucnit în râs, iar Avdo a râs împreună cu el.” (Piatră și umbră, p. 254)

Studiile de caz ale lui Joan Didion despre Tony Richardson, Ernst Hemingway (mentorii săi într-ale scrisului și creației, în general) și Martha Stewart reliefează consecvența, implicarea totală în ceea ce fac, dar și deschiderea spre nou, curiozitatea și plăcerea de a manipula (mai mult sau mai puțin constructiv) mintea cititorului sau a cumpărătorului… Conceperea unei pietre funerare nu e cu nimic mai prejos decât actul artistic complex al lui Tony Richardson sau Bătrânul și marea al lui Hemingway. Ficțiunea și non-ficțiunea se împletesc permanent și subtil, iar cei doi autori, proveniți din lumi atât de diferite, sunt maeștri ai scrisului într-un mod cât se poate de original și de complex.

Piatră și umbră de Burhan Sönmez