În lucrarea sa, Filosofia lui Dostoievski, marele gânditor rus, Nikolai Berdiaev vorbește despre spiritul rusesc astfel: ”Rușii își exprimă cel mai bine trăsăturile atunci când sunt apocaliptici sau nihiliști. Asta înseamnă că ei nu pot să viețuiască într-o medie a vieții spirituale, într-o medie a culturii. Spiritul lor tinde spre extrem, spre limită. Acești doi poli, pozitiv și negativ, exprimă una și aceeași năzuință a sfârșitului”1. Firește, Berdiaev și-a cristalizat această concluzie, analizând operele lui Dostoievski. Dar iată că, după sute de ani, spiritul rusesc, este surprins exact în aceleași ”haine” de către dramaturgul rus contemporan, Dmitri Bogoslavski, în piesa de teatru Iubirea la oameni, pusă în scenă în această perioadă la Teatrul Nottara din București, în regia Evgheniei Berkovici.
Acțiunea piesei se desfășoară într-o comunitate rurală, aparent liniștită sau mai degrabă, obișnuită, descrisă de perpetua conviețuire dintre bărbații care beau în exces, devenind violenți, și femeile care muncesc din greu, fără însă a-și face din aceasta un titlu de glorie. Și totuși, personajele ascund în sufletul lor drame majore: frustrări vecine cu agonia, doruri neostoite, iubiri neîmpărtășite, slăbiciuni copleșitoare. Și pentru că rușii nu știu să trăiască decât fie apocaliptic, fie nihilist, este de ajuns ca un singur personaj, în persoana Liukăi, să își asume nihilismul și să facă un gest demn de această plagă, pentru ca din toți ceilalți să erupă adevărați vulcani de viață; o viață trăită sub imperiul neputinței. Și totuși, unde este iubirea? La oameni. Dar oamenii reușesc să transforme acest sentiment divin, căruia i s-ar fi potrivit mai degrabă o trăire apocaliptică, în accepțiunea dostoievskiană, firește, într-o iubire nihilistă, egoistă, într-un pretext pentru fapte reprobabile. De altfel, nihilismul generalizat ce a pus stăpânire pe actanții piesei este demascat de întreitul schimb de replici dintre personajul Liuskăi și cel al lui Kolea: „M-ai iertat? – Trecutul e mort și îngropat”, ce denotă incapacitatea acestora de a ierta în înțelesul divin al termenului, preferând obscura îngropare în uitare a faptelor, ce nu se știe cât poate fi de izbăvitoare.
Dintre artificiile regizorale, mă voi opri doar asupra decorului, a muzicii și a … elementului surpriză.
Decorul se remarcă în primul rând prin simplitate și mai ales prin imitarea fidelă a unui tablou rural autentic. Iar actorii sunt îndemnați de bagheta regizorului să dea viață decorului spre o mai puternică imprimare a mesajului piesei.
Muzica reprezintă sarea și piperul acestui spectacol, replicile actorilor și mai ales tăcerile lor fiind acompaniate de reprezentații live de chitară bas, saxofon și bineînțeles voce, ceea ce produce acele rupturi de ritm necesare revitalizării publicului ce riscă să rămână hipnotizat de jocul actorilor și de atmosfera creată pe scenă.
Cât despre elementul surpriză, mă refer la faptul că regizorul a decis ca, în momentele cheie, în joc să apară o prezență desprinsă parcă din altă lume, prin ochii căreia viața la țară este ilustrată ca ceva de vis. Acest procedeu vine cumva să puncteze diferența dintre esență și aparență în ceea ce îi privește pe așa-zișii oameni simpli și firești de la țară, ce numai simpli și firești nu se dovedesc a fi.
Despre spectacolele de teatru în general se spune că scopul lor ar fi acela de a produce spectatorului acea stare de katarsis, de eliberare, de conexiune cu transcendența. Unui spectator novice, neinițiat în taina ”citirii în oglinda spartă” a unui spectacol modern, este posibil ca violența de limbaj și uneori și cea fizică să îi cam spulbere eliberarea (De altfel, spectacolul este interzis copiilor sub 16 ani). Dar acesta ar trebui să înțeleagă mai întâi de toate că inclusiv violența face parte din lumea pe care o are în fața ochilor, și că spectacolul nu este decât o piesă dintr-acel puzzle numit, în fond ”lumea noastră”. Așadar, piesa de teatru Iubirea la oameni prezintă spectatorului viața reală, fără fard și fără ”convenții sociale” hrănitoare de aparențe. Și când faci cunoștință cu realitatea ce ți-a fost în fel și chip ocultată, se cheamă că ai parte de o revelație. Iar orice revelație este în esența ei, generatoare de katarsis. Deci tot ce trebuie să facă spectatorul este să lase la garderobă inclusiv pudoarea, ideile preconcepute și ”eticheta socială”.
Personajele primesc viață din viața următorilor actori:
Kolia – Dani Popescu
Liuska, soţia lui – Ada Navrot
Olga Borisovna, mama ei – Anca Bejenaru
Serghei – Ion Grosu
Lidia Fiodorovna, mama lui – Anda Caropol
Ivan – Sorin Cociş
Nastia, soţia lui – Sorina Ştefănescu
Ciubasov – Vlad Trifaş
Olga, iubita lui – Carmen Lopăzan/ Raluca Jugănaru Grosu
Maşka, vânzătoare – Carmen Florescu.
Jocul lor actoricesc nu poate fi descris decât printr-un singur cuvânt: magistral.
Echipa din spatele scenei ce a contribuit la realizarea acestui spectacol este următoarea:
Regia: Evghenia Berkovici
Scenografia: Ksenia Sorokina
Muzica: Vlad Trifaș
Asistenţa de regie: Adela Biţică
Regizor tehnic: Anca Varga
În fața tuturor, nu pot să spun decât: Chapeau!
Foto: https://new.nottara.ro
1 Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, traducere din limba rusă: Radu Părpăuță, editura Institutul European, Iași, 1992
