Cronică de Andreea Telehoi
Fiecare din noi este suma unor evenimente care ne-au marcat și ne-au definit parcursul evolutiv. Interesant este cum unele lucruri ne marchează fără ca măcar se realizăm, în acel moment. Iar după mulți ani, când privim retrospectiv în trecut, când încercăm să înțelegem ce ne-a condus în punctul în care ne aflăm, ce ne-a determinat să acționăm în anumite feluri, acele evenimente marcante capătă o nouă însemnătate, capătă sens. Deși multe din clișeele predicate de psihologi, precum „vindecă-ți copilul interior”, pornind de la relația cu părinții, au ajuns într-o oarecare măsură subiect de glumă, realitatea este că, în multe cazuri, acolo se află sursa problemei. Desigur, asta nu e o justificare a unor comportamente toxice. Doar că din cauza faptului că ele provin dintr-un spațiu al memoriei mai puțin accesat, durează până conștientizăm, ne asumăm (căci tendința generală este să-i învinuim pe ceilalți) și acționăm întru rezolvarea acestor probleme.
Spectacolul Fetița din debara de Oana Jindiceanu, în regia Andreei Grămoșteanu și Alexandru Unguru, de la Teatrul de Artă din București, este un bildungsroman scenic autobiografic sensibil, care explorează parcursul actriței în viață, punând accentul pe momentele cheie; căci autoarea este și interpreta. Este o confesiune introspectivă, sub forma unui mozaic, relatând când evenimente din trecut, când din viitorul mai apropiat. Aceste confesiuni se întâmplă în relație cu cele trei figuri familiale care au definit traseul de maturizare al actriței, începând cu vârsta de 4 ani.
Decorul este alcătuit din trei uși de lemn solid, cu o vopsea fadă, amplasate în semicerc în jurul actriței. Fiecare ușă reprezintă un membru al familiei, iar starea ușii simbolizează impactul fiecăruia în viața ei. Ușa bunicii, suspendată deasupra scenei, este tăiată de la jumătate. Ușa tatălui, poziționată pe partea dreaptă a scenei, este, de asemenea, incompletă. Singura ușă reprezentată în întregime este cea a mamei, o prezență imensă și constantă în viața femeii. Firul dramatic este lin, constant, narațiunea fiind împletită cu momente comice, bine plasate, pentru a nu cădea în monotonie. Deși subiectul este, pe alocuri, grav, Oana Jindiceanu păstrează o oarecare detașare în joc, menținând echilibrul pentru a nu suprasatura emoțional spectatorul. Este o durere conținută, o cicatrice a trecutului zgândărită, dar vindecată. Iar atenția și conexiunea vie a actriței cu sala, potențează impactul interpretării.
Fiecare poveste, fiecare confesiune a autorilor dramatici, a actorilor care-și povestesc viața, oricât de străină ar părea aceasta de noi, tot reușește să atingă o coardă în sufletul spectatorului. Experiențele noastre de viață sunt diferite, dar la fel, pentru că suntem cu toții oameni. Când Oana relatează cum mama ei i-a spus înainte de admiterea la actorie: „În primul rând, nu ai talent”, probabil că fiecare din noi și-a amintit o replică a unui părinte care ne-a răscolit și a rezonat mult timp după impact. Când Oana povestea cum nu și-a apreciat destul bunica, cum și-ar fi dorit să-i mai poată spune lucruri, probabil a avut ecou în fiecare spectator. De cât ori vi s-a întâmplat să vă doriți să mai fi avut timp cu cineva? Să-i mai fi putut spune un ultim lucru? Când Oana de la 26 de ani a spus: „Nu-mi place viața de adult” sau „Vreau înapoi în debaraua mea”, s-a reflectat în public. Sunt lucruri atât de profund umane, atât de viscerale, că ne mișcă fără să ne dăm seama. Ceva din interiorul nostru răspunde, pentru că, în esență, e la fel. Regretul, durerea, dezamăgirea sunt limbaje universale.
Dar cum lucrurile nu sunt niciodată doar albe sau negre, povestea Oanei nu este, nici pe departe, doar o lamentare tristă, interpretată într-o cheie autoironică care maschează adevăratele trăiri din spate.
Concluzia spectacolului este chiar romantică. Oferindu-le copiilor ei ceea ce ea însăși nu a avut, iubire, căldură sufletească, susținere, s-a vindecat. Și pe ea, și pe cei din jur.
Spectacolul Fetița din debara de Oana Jindiceanu, în regia Andreei Grămoșteanu și Alexandru Unguru, este o întâlnire intimă, personală, care ne îndeamnă să fim mai îngăduitori cu noi înșine. Să iubim deschis, să-i îmbrățișăm pe cei dragi. Să lăsăm iubirea să vindece.
Teatrul de Artă din București – Fetița din debara de Oana Jindiceanu. Regia: Andreea Grămoșteanu și Alexandru Unguru. Scenografie: Andrei Jindiceanu. Coregrafie: Selina Colceru. Distribuție: Oana Jindiceanu.
