Interogările spirituale ale gânditorilor de profesie în veacul secularizării – Cristian Presură vs Gabriel Liiceanu

De la Crăciun până la Revelion am citit două cărți despre credință (creștină): Care e diferența dintre un copil și un laptop? O călătorie personală prin religie, fizică și neuroștiințe de Cristian Presură și Isus al meu de Gabriel Liiceanu. Două cărți scrise de agnostici și citite de către un agnostic. Mi-e cunoscută opinia credincioșilor conform căreia necredincioșii nu ar trebui să vorbească despre credință, iar cei ce vor să afle într-adevăr ceva despre aceasta, să se informeze din cărțile sfinte sau, cel puțin, scrise de credincioși (de specialiști). Nu intenționez să deliberez pe marginea acestei opinii, vreau doar să menționez că ceea ce îi scapă e faptul că agnosticii care se gândesc la credință ar putea avea în comun aceleași frământări și, astfel, dialogul de pe aceleași poziții exclude conflictul de interese, menținând discursul pe tărâmul argumentelor logice și etice, în afara emoției generate de sentimentul „adversarului” (asta nu înseamnă nicidecum că dialogul între „tabere” nu trebuie să existe). Altfel, în raportarea mea față de credincioși, sentimentul respectiv îmi e străin, am preferat întotdeauna să îi ascult dintr-o poziție de umilință a nepriceputului, decât cu o arogantă superioritate de „înțelegător” rațional, iar argumentele despre inexistența lui Dumnezeu, de genul celor ale lui Dawkins, deși le consider valide, pur și simplu nu mă impresionează, pentru că le consider inutile pentru un om rațional, care poate ajunge singur la ele, și nefuncționale pentru credincioși, care oricum nu iau în considerare acest gen de argumente.

Agnosticismul meu e de natură etică (la nivel de argumente logice, sunt ateu) și își are rădăcinile în tensiunea pe care o resimt la două niveluri: la nivel istoric, ca persoană care aspiră la „paradisul culturii” pe Pământ, simt o tensiune între realizările civilizației occidentale, imposibile în afara creștinismului, și jertfa sângeroasă adusă în numele acestuia (al creștinismului, dar oare nu cumva și în numele civilizației?), iar la nivel etic tensiunea se manifestă între chemarea spre iubire și bunătate a creștinismului și răsplata paradisului în viața de apoi, în care intuiesc un fel de târg egoist care mă face să văd pietatea ca pe un reflex condiționat. Cărțile de față nu oferă răspunsuri în aceste chestiuni, dar le pune în discuție în tonalitatea pe care o prefer, nemilitantă și interogatoare.

Am menționat perioada în care am citit cărțile pentru că mi-a plăcut să-i atribui o semnificație simbolică de înnoire (Revelionul) a sensului transcendentalului (Crăciunul), cu referire la perspectiva oarecum nouă pe care am căpătat-o în urma lecturii. Dar, trebuie să recunosc că, mai mult decât găsirea unor răspunsuri pentru propriile căutări, m-au interesat, în aceste cărți, interogările gânditorilor de profesie, filozofi și oameni de știință, în veacul secularizării. De fapt, asemănările dintre cărți nu merg mult mai departe decât, poate, categoria în care i-am încadrat pe autori, cea de gânditori de profesie, și subiectul abordat, și nu am intenția să forțez, în vreun fel, comparația sau să consider cărțile comparabile decât în măsura în care pot încerca să le aranjez conținutul ideatic în aceeași schemă de analiză.

Poziționarea gânditorului. Bineînțeles, era de așteptat ca autorii să-și elaboreze discursul pornind de la domeniul lor de activitate, ceea ce și fac. Cristian Presură este cercetător fizician și călătoria lui prin religia creștină trece prin fizică, mai întâi, dar și prin neuroștiințe, adică prin filtrul științific, iar Gabriel Liiceanu supune subiectul unei riguroase cercetări filozofice în care, de asemenea, se simte corelarea cu gândirea științifică (mai ales, cu evoluționismul). De fapt, ambii autori sunt kantieni, însă din perspectivă diferită. Dacă Cristian Presură, din interiorul vieții științifice, înțelege limitele rațiunii noastre și își dă seama că singura certitudine pe care putem s-o avem e că nu știm ce e dincolo de ceea ce știm, atunci kantianismul lui Gabriel Liiceanu rezidă în conștiința faptului că putem ști cu siguranță numai ceea ce știm, în timp ce adevărurile bazate pe revelația au slăbiciunea că sunt intermediate de oameni, iar „puritatea divină a mesajului este astfel bruiată de interpolarea elementului uman, care interpretează mesajul la scara lui umană, deci failibilă”.

De aici și poziționarea autorilor. Cristian Presură își ancorează bănuielile dincolo de lumea știută, de unde pare să avem un sol, qualia, felul în care ne apar lucrurile, felul în care le simțim, ca durere, de exemplu, sau plăcere, percepția subiectivă a ceea ce ni se întâmplă fiind un adevărat intrus de nu știm unde în lumea materială: „qualia sunt un adaos la lumea materială”. Inventarierea cunoștințelor materialiste inițiată de autor are două scopuri (în fond, complementare): de a ne arăta că cunoașterea lumii materiale este într-o perpetuă evoluție și de a ne arăta imensitatea neștiinței noastre (a vedea cât știm, pentru a înțelege cât nu știm). Gabriel Liiceanu, dimpotrivă, se situează în interiorul moral al lumii cunoscute, mai exact în istoria morală a speciei, a cărei inventariere ne arată cum am compromis-o, până acum, fără să avem măcar scuza că am fi fost dezorientați, deoarece am avut, în acest sens, un model: Isus.

Strâns legată de această poziționare este natura mesajului transmis de fiecare carte. În imensitatea necunoscutului, nu ne putem trimite decât curiozitatea și speranța, acestea fiind, deopotrivă, atât mobilurile lui Cristian Presură, cât și semnificațiile pe care le transmite, prin carte. Din acel necunoscut ne poate privi (sau nu), cu un ochi nevăzut, orice, iar noi suntem liberi să ne încredem în speranța unei cunoașteri ulterioare de orice fel, fără să ne îndepărtăm, totodată, rațiunea de povestea care deja este țesută. Pledoaria autorului pentru speranța critică este de o sensibilitate emoționantă, de un profund umanism, iar mesajul sau este terapeutic: nimic din ceea ce știm nu ne împiedică să credem că lumea este nu doar materială, dar nici nu ne încurajează să acceptăm ad litteram povestea biblică, dacă vrem să vedem contradicțiile evidente, pe care autorul le acceptă doar ca parabole.

De cealaltă parte, la Gabriel Liiceanu, acceptarea ad litteram a mitului biblic nu este atât de ușor absolvită de răspundere, iar dogma instituită prin Biserică devine ținta atacului filozofului. Detaliile mitologice sunt coaja care ascunde miezul creștinismului: etica iubirii și a bunătății, însă nu ascunde într-un mod protector, adăpostind, ci împiedicând manifestarea esenței creștinătății și făcând să intre în lume reversul acestei esențe: conflicte, războaie și fanatism. Numai prin eliberarea miezului se poate accede spre o etică universală: etica seamănului. Mesajul moralizator al cărții izvorăște din frumusețea acestei etici universale, eliberate de mit, prin care specia noastră, „chiar dacă nu poate fi radical schimbată, se mai poate coace omenește încă”.

Traseul argumentativ e mai ușor de urmărit în cartea lui Cristian Presură. El pornește de la două probleme: „problemă grea a realității” (cum de poate să existe ceva?) și „problema grea a conștiinței” (cum de se poate simți ceva?). Ambele probleme sunt descompuse în alte două subprobleme: cea „simplă” (deși vedem că nu e defel simplă), care se referă la cum se comportă sau cum funcționează materia, pe de o parte, și creierul, de altă parte, și cea „grea”, care încearcă să răspundă la întrebarea de ce există ceva mai degrabă decât nimic, atunci când vorbim despre materie, iar atunci când vorbim despre creier, problema „grea” este să înțelegem ce este sau cine sunt eu, sau cum interacționează partea noastră materială (neuronii din creier, bunăoară) cu partea subiectivă (mintea, gândurile, simțămintele), sau poate cum generează neuronii gândurile.

Fiecare din aceste probleme (cu subproblemele sale) sunt analizate în lumina cunoașterii științifice, problema materiei este explicată de fizică (partea a treia), iar cea a conștiinței – de neuroștiințe (partea a patra). Aceste două explicații științifice sunt precedate de cea mai veche și mai populară explicație, cea oferită de religie (partea a doua), care, de asemenea, a încercat, de milenii, să ne ajute să înțelegem cine suntem și unde suntem. Călătoria prin religie este cea mai personală dintre toate cele trei călătorii ale autorului (chiar dacă despre fizică si neuroștiințe vorbește ca cercetător, adică ca persoană direct implicată în aceste domenii), relatând istorii din copilăria acestuia, când bunica îl închise, drept pedeapsă, în casă și îi ceruse să citească Biblia. Astfel a ajuns să cunoască cele scrise acolo, să le confrunte, ulterior, cu ceea ce învățase din științele exacte și să ajungă să înțeleagă că felul în care vedem religia depinde, în primul rând, de natura noastră:

„Cineva care citește critic Biblia o face pentru că mintea lui o cere, iar cineva care se adâncește în rugăciune o face pentru că inima lui o cere. Înainte de a deveni ceea ce vrem să devenim, suntem ceea ce suntem”.

Ceea ce nu înseamnă că mintea și inima nu se pot împăca, căci, spune autorul:

„cred că raportul corect dintre știință și religie este cel mai bine exprimat de preotul care se roagă pentru sănătatea comunității sale, dar care duce mașina la service atunci când se strică. El crede în Dumnezeu și se încrede în știință”.

Părțile dedicate fizicii și neuroștiințelor arată cât de dificile sunt problemele materiei și ale conștiinței, cum, deși am aflat atât de multe prin intermediul teoriilor relativității generalizate și ale teoriilor cuantice ale câmpului, nu există o teorie finală, care să le unifice; deși au fost descoperite atâtea câmpuri cuantice (electromagnetic, Dirac, Higgs) și atâtea „imagini” ale particulelor („bile”, pachete de energie, în timp ce ele sunt tranziții ale câmpurilor cuantice), nu putem fi siguri că nu mai există și alte câmpuri universale; cum, după ce am inventat atâtea modele pentru funcționarea creierului, tot nu știm care este cel mai exact. După atâta efort, știm, de fapt, mai multe despre cum se comportă materia, dar foarte puțin despre ce suntem, de fapt și, mai ales, nu știm defel de ce există mai degrabă ceva decât nimic. Avem încă atât de multe de descoperit, încât nu putem fi siguri că nu se adaugă și altceva lumii materiale, de exemplu că gândurile nu ar fi doar rezultatul interacțiunii dintre neuroni, așa cum consideră materialiștii, ci că mai există, pe lângă neuroni, un suflet sau un spirit care provoacă acele interacțiuni.

Nu știm sau nu știm încă, dar asta nu înseamnă că trebuie să învinuim știința de faptul că nu are răspunsurile finale și, în același timp, nu putem să ne încredem în superstiții atunci când avem niște explicații științifice, sau să completăm ceea ce nu știm cu superstiții. Natura credinței este să-i dea omului speranță, mai degrabă decât explicații, să-l facă mai bun, mai senin și să-l ajute să suporte răceala universului, și anume în acest fel înțelege autorul să o accepte în viața sa:

„Nu mai cred în Dumnezeul creștin, dar mi-e frică de momentul când mi se va interzice să intru în biserică, deoarece atunci voi rămâne doar cu singurătatea sufletului meu, pe care n-am învățat s-o stăpânesc întotdeauna”.

Prima și ultima parte a cărții sunt dedicate introducerii (care explică titlul, la care mă voi referi mai târziu) și, respectiv, concluziilor.

Discursul lui Gabriel Liiceanu, împărțit în șase părți, însoțite de un cuvânt înainte, un epilog și o anexă epistolară, este mai sinuos, dar și mai încins. Deși își pune, și acest autor, întrebări despre cine suntem:

„Suntem, desigur, trupul nostru, și totuși nu suntem numai trupul nostru. […] Suntem înalți sau scunzi, grași sau slabi, cu ochi căprui sau albaștri, tineri sau îmbătrâniți, dar ce legătură are asta cu faptul că, în nevăzutul nostru, suntem răi sau buni, drepți sau părtinitori, oameni de bine sau lichele și că, în cele din urmă, ne-am ales, prin hotărârile noastre, într-un fel sau altul destinul? […] Tocmai pentru că adevărata mea realitate începe de-acolo de unde sfârșește partea din mine care se vede, nu există o relație directă între aparența noastră și ființa noastră ascunsă și nevăzută”,

ele, acestea și alte întrebări, precum și perspectivele analitice care le însoțesc vizează cadrul larg al speciei. Căci ce dacă nu zbuciumata istorie (înregistrată) a speciei urmărim, în paginile cărții, din care transpare, mai ales, natura ei (de acestă dată, cea formată de-a lungul mai multor milenii) egoistă (mânată de interese) care promovează dogme arbitrare, pe de o parte, iar pe de altă parte, cea irațională, de turmă, care ne împinge să le urmăm fără rezerve? În consecință, chiar dacă am avut un model (care este model „tocmai pentru că este „dintre noi”, pentru că este om ca noi”), Isus – esența creștinismului, întruchiparea iubirii și bunătății, nu ne-am putut ridica la înălțimea căii pe care ne-a arătat-o, în virtutea atât a naturii noastre, cât și a perfecțiunii modelului. De vină ar mai fi credința instituționalizată, care împrejmuiește esența morală cu gardul de fier al fabulațiilor și dogmelor. Fără această coajă rigidă, poate că am fi ajuns la etică universală a seamănului, comună pentru credincios și ateu. În schimb, avem ceea ce avem:

„Și bigotul, și ateul cad alături de Biblie. Unul crezând, adică „luând-o în serios” ad litteram, altul ignorându-i măreția. Important, ca să poți face cu-adevărat hermeneutica Bibliei, e să nu crezi, ca un copil mare, în mitul ei”.

Tehnic vorbind, cartea Isus al meu este un aliaj între speculație și rațiune, care pornește de la istorii personale, povestiri legendare, observații critice sau estetice. Ea spune istoria unei specii care încă nu și-a depășit natura, o specie imperfectă, dar perfectibilă. O alta este puțin probabilă, în viziunea ambilor autori, de-altfel:

„Îmi e greu să cred în posibilitatea altei specii umane, a uneia complet noi, din care pachetul invidie-ură-crimă să fi dispărut pentru totdeauna. Căci vorba ceea: oameni suntem, nu îngeri! Nu pot să cred într-un basm, dar pot să cred în binefacerile perspectivei indicate de el.” (Gabriel Liiceanu, Isus al meu, p.242);

„personal nu am fost atras niciodată de imaginea omului cosmic care se va naște în viitor ca un fel de supraom, din omul care trăiește astăzi. O astfel de imagine seamănă prea mult cu „omul nou” descris de ideologia comunistă. „Omul” suntem noi, cu cunoștințele pe care le avem azi, și mai ales cu incertitudinile cunoașterii.” (Cristian Presură, Care este diferența dintre un copil și un laptop, p.277).

Vedem, astfel, că ambii gânditori de profesie pun în centrul discursurilor lor omul, omul de azi, cu angoasele, dar, totodată, și cu perspectivele sale. Nu e ușor să crezi, atunci când cunoști viziunea științifică asupra lumii și omului. În același timp, e dificil să rămâi singur în fața unui univers infinit și indiferent. Important e să nu ne aducem contribuția la pustietatea universului prin lipsa noastră de substanță interioară. Să scoatem din natura noastră failibilă individul dornic să imite un model infailibil, omul care încearcă, cel puțin, să se pună în slujba iubirii și a binelui.

Scurtă notă referitor la titluri. Părerea mea este că ambele sunt neinspirate, că, cel puțin, conținutul fascinant al cărților depășește cu mult denumirile lor, care mi s-au părut, subiectiv desigur, provocatoare și chiar blasfemice. Desigur, ele sunt explicabile și chiar explicate, nu jignesc nicidecum sentimentele mele și n-ar trebui să le jignească nici pe ale altora, mai ales după lectură, oricum (din nou, cât se poate de subiectiv) nu pot scăpa de impresia titlurilor senzaționaliste din presă, a denumirilor “comerciale”, menite să aducă mai mulți urmăritori.

Dacă așa vi s–a părut și Dvs., nu vă lăsați înșelați de această prima impresie! Citiți cărțile.

Care e diferența dintre un copil și un laptop? O călătorie personală prin religie, fizică și neuroștiințe de Cristian Presură