Forma patologică a dependenței – „Câinele iubirii” de Sebastian Sifft

Motto:

„Când visezi, totul e real și nimic nu e adevărat.”

Sebastian Sifft, Câinele iubirii

Primul lucru pe care-l observi, după o simplă răsfoire, la romanul lui Sebastian Sifft este forma pe care o capătă materia epică. Paginile au spații goale, câteva capitole de patru rânduri și rânduri cu un singur cuvânt, și acela onomatopeic, secvențe prinse în tot felul de cadrane, cuvinte tăiate, ca și cum asupra lor s-ar fi revenit, cuvinte scrise cu majuscule, un formular de cerere etc. Ai senzația că citești romanul în forma lui brută, așa cum a ieșit din șantierul creației.

Imaginarul personajului-narator, fiul, marcat de experiențe dureroase este negativ. Copilăria nu se dovedeşte întotdeauna o vârstă de aur, iar în iubirea dintre părinți și copii se strecoară ura. Tatăl este numit „tataurul” sau „tăurașul”, în funcție de perioada de referință: înainte sau după instalarea bolii.

Câteva pagini sunt în engleză cu formatul de literă al vechilor mașini de scris – cele referitoare la simptomele unei boli greu de diagnosticat și, ulterior, greu de înțeles. În dicționarul pe care-l deschide Ana, cuvântul nici nu există. Copilul le spune prietenilor de joacă singurul cuvânt străin pe care îl știa de la tatăl lui, iar aceștia îl scriu imediat cu pixul pe teniși:

P A L K I N S O N

Fiul este un martor mut, foarte atent, sensibil la suferință. Relatarea se face din punctul de vedere al acestui copil care crește, lipsit de iubire, într-o familie în care figura paternă este opresivă. Ochiul prinde fiecare detaliu din procesul degradării a ceea ce este omenesc. Boala tatălui, instalată puțin după 45 de ani, devine o probă de rezistență fizică și psihică pentru toți. Sunt puse la încercare valorile pe care ar trebui fi trebuit să se așeze familia – iubirea, iubirea, iubirea – și se dovedește că aproape nimic nu rezistă, nici demnitatea, nici bucuria vieții, nici încrederea.

Povestea e simplă. Ana a fost vag îndrăgostită de tânărul în uniformă militară. O flatase atenția lui, sentiment care nu evoluează în altă trăire, cu mai multă consistență, cu mai multă semnificație. Cineva îi spusese Anei că iubirea înseamnă să rămâi până la ultima suflare lângă bărbatul ales, să-i fii credincioasă și recunoscătoare. Și Ana a crezut că asta înseamnă iubirea. De fapt, câinele iubirii este o formă patologică a dependenței:

„Și atunci își aminti cum numai Lala folosea cuvântul acesta, otreapă, și cum, în ziua în care el, Filip, dragostea, a apărut la poartă, mândru-cu-uniformă-și-pistol, Lala a tras-o deoparte și i-a spus (deși bagajul era gata făcut…): O femeie trebuie să stea lângă bărbat orice ar fi, dar să nu fie o otreapă, iar Ana, acum, asta încearcă să nu fie, o otreapă.

Și să stea lângă el.” (p. 40)

Tatăl, ca ofițer cu funcție de răspundere, aduce suficient de mulți bani, pe care mama, nevoită să se descurce cu toată casa, îi administrează bine, cumpărând cam tot ce se putea cumpăra în epoca aceea.

„Pe-atunci, lucrurile stăteau bine: americanii aveau deja luna, tataurul era în misiune și probabil bea o mastică pe undeva pe lângă Ploiești, iar Ana, acum contabilă și soție de ofițer, trecea de la două camera la trei, în urma unei decizii de partid. Cu burta la gură, coordona echipa de vecini prieteni care se hotărâseră într-o seară să o ajute. Mobile grele, din lemn de nuc: o canapea extensibilă, fotolii adânci, cu tapițerie roșie și aspră, o masă solidă, cu picioarele late, care se unduiau până pe podea, servanta în care erau adăpostite de praf tacâmurile și farfuriile, castroanele, platourile pentru ocazii; un șifonier cu trei uși, înalt cât încăperea (au trebuit să-l culce la pământ, să-l desfacă și să-l scoată, bucată cu bucată, pe ușă). Patru scaune… Un frigider. Un covor persan. Haine. La 21 și 22 de minute, 4 martie 1977, președintele țării și consoarta sa (Nicolae + Elena = LOVE) participau la banchetul oficial oferit de președintele Nigeriei, în cinstea oaspeților. Un toast. Ana a simțit zguduirea puternică și, exact în secunda 53, cu două secunde înainte de sfârșitul cutremurului, a prins cu o mână o vază de ceramică, iar cu cealaltă și-a acoperit neliniștită burta grea. Cade în fund. Strigă, însă nu răspunde nimeni. Atunci și-a dat seama că va fi singură. Toată viața, va gândi și își va mângâia îngrijorată pântecul: ce am să mă fac eu dacă nu ai să vii și tu? – întreabă Ana pântecul.” (pp.26-27)

Ca o foaie clinică, fiecare pagină a romanului surprinde evoluția bolii într-un organism deja bolnav – de autoritate (pe care Filip o confundă cu nevoia de organizare a familiei), de indiferență (pe care o confundă cu asprimea bărbătească), de atrofiere a comunicării (pe care o confundă cu nevoia de a păstra secretul profesional, protejând familia). Explicaţiile nenorocirii care se abate asupra lor sunt multe, niciuna pe deplin verificabilă. Toate îi sunt necesare Anei, fiinţă fragilă şi puternică în acelaşi timp, pentru a încheia fiecare zi cu bine:

„Îi scade creierul, mi-a spus Ana la masă, începând din nou să recite arsenalul de supoziții și mistere: e de la răceala aia – a fugit nebun două zile și două nopți prin zăpadă și ger când a primit o scrisoare. E cumplit gerul în Bărăgan, sau e de la băutură; sau o fi de când a călcat odată într-un cui ruginit și cuiul i-a intrat prin talpa cizmei, cum naiba a fost posibil, nu știu…; sau e de la știi-tu-ce. Oare ce i se întâmplă înlăuntrul capului?” (p. 88)

Fiul găseşte într-o carte, pe care o luase la întâmplare dintr-un raft, ca să aibă ce citi în tren, o scrisoare a lui Filip pentru Ana, partea de istorie pe care el nu o cunoscuse şi de care se dezice cu furie. Adevărul, chiar greu de suportat, trebuie stabilit până la capăt. Un fel de iubire existase între părinţii lui şi ecoul acesteia răzbătea până la el:

„Dragostea mea, ar mai fi scris atunci, de mult de tot. Mi-e greu fără tine. Am ajuns, și mâine ne vom apuca de lucru. Sunt foarte mulți cei pe care încercăm să-i convingem, prea mulți. Mi-ar fi plăcut așa de mult să adorm seara din nou lângă tine și să mă trezesc dimineața îmbrățișându-te. Mi-ar fi plăcut să te privesc cum îmi calci cămașa și cum mă săruți la plecare. La tine mă gândesc când le fac bine. Fără tine e… Cu drag, F. Sunt convins că a scris rândurile astea pentru ca eu să le găsesc acum, între paginile Casei fără stăpâni, în trenul ăsta mizerabil. A făcut-o ca să mă enervez, să-l urăsc și mai tare și, într-un acces de furie și disperare să le fac bucăți-bucățele, bucăți-bucățele, iar apoi să le privesc cum zboară pe fereastra trenului și se topesc în aer.

În urma lor, glasul lui e gigantic, țipătul său e mut.” (p. 68)

Romanul este, în esență, povestea unei familii obișnuite, care, în anii ’70, nu simte neapărat lipsurile epocii comuniste. O parte importantă a romanului evocă însă episodul deportării în Bărăgan, de interes documentar fiind povestea bunicului patern. De asemenea, alt moment dramatic este legat de Revoluția din 1989, trăită din postura de victimă.

În prim-plan rămâne mereu ideea că un câine al iubirii îi ţine pe oameni împreună, să sufere până la capăt, legaţi prin propriile istorii de viaţă. Momentele de revoltă ale Anei sunt puține și rapid reprimate. Nu e nimic de făcut, femeia are datoria de a rămâne lângă acest bărbat care a chinuit-o și când a fost sănătos cu o dragoste care nu semăna a dragoste. Boala de care suferă Filip, şi nu numai el, pare că erodează rezistența oricărei relații interumane: neputinţa de a iubi şi de a te apăra, prin iubire, de singurătate.

Câinele iubirii de Sebastian Sifft