În viaţă – Yu Hua
(roman)
Traducere din chineză de Mugur Zlotea
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
Roman recomandat de Bookhub.ro
Lansare de carte şi sesiune de autografe
Vineri, 18 noiembrie, ora 18.00
Participă: Yu Hua, Mugur Zlotea, Luminiţa Bălan, Denisa Comănescu
Standul Editurii Humanitas, Salonul Internaţional de Carte Gaudeamus 2016
Yu Hua este primul scriitor chinez căruia i s-a decernat în 2002 James Joyce Award. Romanul În viaţă, apărut în 1993 şi interzis iniţial de autorităţile chineze, este considerat una dintre cele mai influente zece cărţi ale ultimelor trei decenii în China. S-a vândut de-a lungul anilor în peste şase milioane de exemplare şi a devenit un adevărat fenomen editorial. A fost recompensat în 1998 cu Premiul Grinzane Cavour şi în 2014 cu Premiul Giuseppe Acerbi. Ecranizarea în regia lui Zhang Yimou a câştigat Marele Premiu al Juriului la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes din 1994.
Yu Hua mărturiseşte în introducerea uneia dintre ediţiile chineze că ideea acestui roman i-a venit de la cunoscutul parlor song „Old Black Joe“. În viaţă este cronica unei transformări individuale, fără nici un fel de adaos eroic, iar Xu Fugui, personaj central şi narator spumos, ajunge un maestru al supravieţuirii, captiv în labirintul a patru decenii de istorie modernă a Chinei: Războiul Civil, venirea la putere a Partidului Comunist, Marele Salt Înainte, Revoluţia Culturală şi perioada postmaoistă. Fugui nu încearcă să-şi înfrângă destinul şi nici nu se răzvrăteşte. Povestea lui nu este cea a unei lupte continue împotriva tăvălugului istoriei, ci una a răbdării şi a bucuriei de a rămâne în viaţa.
Viaţa lui Fugui, povestită de el însuşi fără patimă şi ură, pare un şir de întâmplări absurde: singurul descendent al unei familii bogate, cu pământuri şi dijmaşi, îşi petrece mai tot timpul la „Casa frumoaselor“ şi până la urmă îşi pierde averea la jocurile de noroc. După venirea la putere a comuniştilor, tocmai acest lucru îl va salva, căci Fugui e de-acum un ţăran oarecare şi îşi câştigă cu greu traiul. Poveste despre supravieţuire, despre puterea de a spera şi de a depăşi tragediile personale într-o lume întotdeauna potrivnică şi imprevizibilă, În viaţă este o Carte a lui Iov chinezească. La bătrâneţe, Fugui capătă o aură mitică.
„Yu Hua este un Hemingway chinez.“
Le Monde„Yu Hua este cea mai profundă voce a Chinei de astăzi. În viaţă nu sondează numai adâncimile a tot ceea ce înseamnă China şi poporul său, ci reuşeşte să capteze esenţa fiinţei omeneşti.“
Lisa See„În viaţă este un roman de o forţa emoţională incredibilă.“
Dai Sijie„Avem de-a face cu un gigant al literaturii chineze contemporane.“
Radio Open Source
Yu Hua s-a născut în 1960 în oraşul Hangzhou din provincia Zhejiang, într-o familie de medici. Vreme de cinci ani a fost dentist, profesie pe care a abandonat-o în favoarea scrisului, fiindcă „nu-i plăcea să se uite în gura oamenilor toată ziua“. Copilăria lui a fost puternic marcată de Revoluţia Culturală, fapt ce a lăsat urme profunde şi asupra scrisului său. A debutat în 1984 cu o povestire şi s-a impus rapid printre cei mai apreciaţi autori de proză scurtă ai generaţiei sale. La începutul anilor ’90, Yu Hua a renunţat treptat la experimentalismul iniţial şi s-a consacrat romanului, publicând: Strigăte în ploaie (Zai xiyu zhong huhan, 1991), În viaţa (Huozhe, 1993; Humanitas Fiction, 2016), Cronica unui negustor de sânge (Xu Sanguan mai xue ji, 1998; în curs de apariţie la Humanitas Fiction), Fraţii (Xiongdi, 2008), A şaptea zi (Di qi tian, 2013). Pe lângă romane, i-au apărut şase volume de povestiri şi cinci volume de eseuri. În viaţă, roman publicat mai întâi în foileton în revista Shouhuo (Recolta) în 1992, l-a transformat într-unul dintre cei mai citiţi scriitori chinezi contemporani. Yu Hua este primul scriitor chinez căruia i s-a decernat James Joyce Award (2002). Mai multe premii, titluri şi distincţii naţionale şi internaţionale i-au fost acordate de-a lungul timpului: Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres (2004), Barnes&Noble Discover Great New Writers Award (2004), Premiul pentru contribuţii deosebite în domeniul cărţii (China, 2005), Prix Courrier International du Meilleur livre étranger (2008). Cărţile lui au fost traduse în peste treizeci de limbi.
Actualmente, Yu Hua trăieşte la Beijing, iar articole semnate de el apar în mod regulat în The New York Times.
– Fragment –
La zece zile după ce s-a dus tata, a venit socru-meu. Îşi ţinea ridicată poala hainei lungi cu mana dreaptă şi a intrat în sat cu faţa lividă. În urma sa venea o lectică împodobită ca de nuntă, cu vreo zece tineri de-o parte şi de alta, care băteau din gonguri şi din tobe. Oamenii din sat s-au adunat grămadă crezând că era vorba de vreo nuntă şi se minunau cum de nu au aflat nimic. Cineva l-a intrebat pe socru-meu:
— La cine-i sărbătoare?
— La mine, a răspuns el cu voce tare şi cu faţa-mpietrită.
Eu eram la mormântul tatei. Am auzit zgomotele de gonguri şi tobe, am ridicat capul şi l-am văzut pe socru-meu îndreptându- se plin de furie spre coliba mea. Le-a făcut un semn cu mâna celor din urma lui, care au pus lectica jos şi au încetat să mai bată gongurile şi tobele. Am ştiut că voia s-o ia pe Jiazhen înapoi. Inima mi se zbătea nebună în piept şi nu ştiam ce să fac.
Auzind zarva de afară, mama şi Jiazhen au ieşit din casă.
— Tată… a apucat să spună Jiazhen.
S- a uitat întâi la fiică-sa, apoi socru-meu a întrebat-o pe mama:
— Unde-i animalul?
Mama a încercat să zâmbească şi l-a întrebat la rândul ei:
— De Fugui zici?
— Da’ de cine altul?
Întorcându- se, a dat cu ochii de mine, a făcut doi paşi în direcţia mea şi a început să urle:
— Animalule, vino-ncoace!
Eram stană de piatră, de unde curaj să mă apropii. Îmi făcea semn cu mâna să mă duc mai aproape şi răcnea:
— Vino, animal ce eşti, cum de nu vii să-mi dai bineţe? Ascultă, animalule, aşa cum ai venit atunci să o ceri pe Jiazhen, aşa am venit şi eu astăzi s-o iau înapoi. Uită-te, lectică impodobită de nuntă, gonguri şi tobe, chiar mai multe decât ai avut tu!
Apoi s-a întors spre Jiazhen şi i-a spus:
— Hai, du-te repede şi strânge-ţi lucrurile!
— Tată… a îngăimat Jiazhen, fără să se mişte din loc.
— Hai, du-te odată! a zbierat el bătând furios din picior.
Jiazhen s-a uitat la mine cum înţepenisem la o parte, s-a răsucit pe călcâie şi a intrat în casă. Cu lacrimi în ochi, mama i-a spus socrului meu:
— Ai milă, las-o pe Jiazhen să rămână.
El a făcut un semn de lehamite către mama, apoi s-a întors iar înspre mine şi mi-a strigat:
— Animalule, de azi înainte Jiazhen nu mai are nimic de-a face cu tine, între familia Chen şi familia Xu n-o să mai fie niciodată nimic!
Mama s-a lăsat în genunchi şi l-a rugat:
— Las-o pe Jiazhen să rămană, măcar pentru ce-a fost tatăl lui Fugui.
— L-a făcut şi pe tată-său de-a murit de supărare, a urlat socru-meu către mama. Apoi, dându-şi seamă că mersese cam prea departe, a mai spus: Nu da vina pe mine că-s câinos la inimă, toate astea sunt din cauza animalului ăluia.
Mie mi-a strigat iar:
— Pe Fengxia v-o las vouă, familiei Xu, dar copilul din burta lui Jiazhen o să fie un Chen de-al meu.
Mama, care se trăsese într-o parte şi plângea, şi-a şters lacrimile şi l-a întrebat:
— Şi cum vrei să mă înfăţişez eu în faţa strămoşilor familiei Xu?
Atunci Jiazhen a ieşit din casă cu o boccea în mană.
— Suie-n lectică, i-a ordonat socru-meu.
Jiazhen s-a uitat la mine, a mers până lângă lectică şi a întors capul, s-a uitat mai întâi la mine, apoi la mama, după care s-a strecurat înăuntru. Habar n-am de unde a răsărit atunci Fengxia, care a venit în fugă şi când a văzut-o pe maică-sa urcând în lectică, a dat să se suie şi ea, dar nici nu a apucat să pună bine un picior, că Jiazhen a şi împins-o afară.
Socru-meu le-a făcu semn cărăuşilor, lectica s-a ridicat şi dinăuntru s-au auzit hohotele de plans ale lui Jiazhen.
— Bateţi cu putere! a strigat socru-meu.
Tinerii au început să bată în gonguri şi tobe cât îi ţineau balamalele şi n-am mai auzit plânsetele lui Jiazhen. Lectica s-a pornit la drum, socru-meu îşi ţinea haina ridicată şi mergea repede după lectică, iar în urma lor, clătinându- se pe picioarele legate, mergea mama, demnă de milă. S-a ţinut după ei până la intrarea în sat. Fengxia a venit în fugă la mine şi mi-a spus cu ochii mari:
— Tăticule, mama s-a suit în lectică.
Mă durea sufletul să văd cât de bucuroasă era Fengxia.
— Vino aici, i-am spus.
Fata a venit lângă mine.
— Fengxia, să nu uiţi niciodată că eu sunt taică-tău, i-am spus mângâind-o pe faţă.
Ea a început să râdă şi mi-a răspuns:
— Da’ nici tu să nu uiţi că eu sunt Fengxia.
Ajuns aici, Fugui s-a uitat la mine şi a chicotit. Neisprăvitul de acum patruzeci de ani şedea pe iarba verde, gol până la brâu, iar razele de soare care se strecurau printer frunzele copacului îi cădeau pe faţă, peste ochii mijiţi. Era plin de noroi pe picioare, pe capul ras i se iţeau din loc în loc câteva firişoare de păr alb şi pielea de pe piept i se încreţise şi se făcuse ca nişte brazde printre care se scurgea sudoarea. Boul stătea tolănit în apa heleşteului de culoare aurie, de nu i se vedeau decât capul şi spinarea lungă, şi-am văzut cum apa i se lovea de spinare la fel cum se izbea de mal.
Când l-am întâlnit pe bătrân eram mai la începutul peregrinărilor mele, abia ce începusem să cutreier satele. Eram tânăr şi fără nici o grijă; fiecare chip nou pe care-l
întâlneam mă făcea să mă înflăcărez foarte tare şi mă atrăgea orice lucru nou. Aşa eram când am dat peste Fugui, care mi-a istorisit toată viaţa lui, de-a fir a păr. Nu mai întâlnisem niciodată pe cineva care să fie chiar atât de deschis – câtă vreme eram interesat, el era dornic să-mi povestească. Intâlnirea cu Fugui mi-a dat speranţe pentru zilele în care aveam să culeg cantece populare; credeam c-am să întâlnesc peste tot în ţinutul acela rodnic şi înfloritor numai oameni ca Fugui. Şi ce-i drept, în zilele ce au urmat am găsit destui bătrâni ca Fugui: îmbrăcaţi la fel, cu turul pantalonilor atârnandu- le până aproape de genunchi, cu faţa brăzdată de riduri printre care se adunaseră raze de soare şi fire de praf. Când îmi zâmbeau, le vedeam gura ştirbă, aproape fără dinţi. Adesea lăsau să le curgă lacrimi tulburi care nu erau neapărat lacrimi de durere, fiindcă şi atunci când erau bucuroşi sau când se întâmpla ceva care îi supăra vărsau lacrimi pe care le ştergeau cu o mână la fel de plină de ţărană precum drumul din sat, şi după îşi uscau ochii, îşi scuturau şi paiele agăţate de haine.
Dar pe cineva atât de vrednic de ţinut minte n-am mai întâlnit. Fugui îşi ştia propria istorie ca pe apă şi putea s-o povestească în chip desăvârşit. Era felul acela de om care se putea vedea pe sine aşa cum fusese în tinereţe, care ştia clar până şi felul în care mergea pe drum şi care-şi dădea seama cum imbătranise. Rar găseşti astfel de oameni prin sate; poate că viaţa grea le afectează ţinerea de minte şi, când au de povestit lucruri din trecut le spun dezlânat, zâmbesc adesea încurcaţi şi răspund doar de formă, îndrugând câteva vorbe anapoda. N-au pic de pasiune pentru propria istorie, de parcă ar fi vorba doar despre nişte bârfe, ţin minte numai fragmente disparate, şi chiar şi atunci când aceste fragmente nu au legătură directă cu ei, îşi spun părerea în două, trei vorbe şi nimic mai mult. I-am auzit adesea pe cei tineri judecându- i pe cei bătrâni:
— O viaţă-ntreagă dusă pe apa sâmbetei.
Fugui era altfel, îi plăcea să se întoarcă în trecut, să povestească despre sine, de parcă astfel putea să-şi mai trăiască o dată viaţa. Povestea lui m-a prins aşa cum se prind ghearele ciorii de ramura copacului.
