„În castelul lui Barbă – Albastră. Câteva însemnări pentru o redefinire a culturii” de George Steiner

Pornind de la opera a cărei denumire a împrumutat-o în mod deliberat, „Însemnări pentru definirea culturii” de Eliot din 1948, scrisă imediat după al doilea război mondial, dar care conține o breșă substanțială în relatare, Steiner își propune să vină cu un șir de gânduri personale asupra ideii de cultură, de om cult și cu tot ceea ce presupune asta. Aceste gânduri sunt concentrate sub forma a patru eseuri, care tratează cu o perspicacitate și profunzime specifice doar unei minți ascuțite aspectele psihologice, sociale, religioase, economice ale unei perioade istorice definitorii pentru revizuirea termenului de cultură. Eșecul valoric, violența și obtuzitatea morală la care asistăm la momentul actual, fie el 1971, anul primei editări, sau 2017 ne face să ne îndreptăm privirile către trecut, revizuind achizițiile moderne, inevitabil făcând comparație între ce a fost și ce avem, testându-ne sentimentul de identitate. Regresăm sau evoluăm în raport cu trecutul? Astfel apare nostalgia, chiar dacă una artificială, asupra unor vremuri de apogeu cultural. Privind retrospectiv, Steiner conchide – dacă a și existat o „grădină închipuită a culturii liberale””, un Eden cultural, o epocă de aur, atunci ea este plasată în perioada 1820 -1915, în Anglia și Europa occidentală, iar teza lui care urmează să fie argumentată pe parcursul lucrării e că:

„anumite cauze particulare ale subumanului, ale crizelor din vremea noastră care impun o redefinire a culturii se regăsesc în liniștea îndelungată a secolului al XIX și în miezul structurii complexe a civilizației.”

Așa cum ziceam, subiectul este tratat divizat în patru module. Primul, despre Marele Ennui („Marea plictiseală”) care a precedat atrocitățile din primul și al doilea război mondial culminând cu Holocaustul, moment determinat de autor ca începutul sfârșitului, este studiat de Steiner în concordanță cu schimbările psiho-sociale ale individului, în particular, și societății în general. Afirmația profetică a lui Theophile Gautier „mai degrabă barbaria decât plictisul”, termenul de „spleen” al lui Baudelaire, cartea lui Freud „Disconfortul în cultură” sunt puținele dintre strigătele de atenționare asupra unui fapt care avea să se împlinească în sec. XX.

Pasivitatea profundă, frustrarea, realitatea vidului – sentimente de așa anvergură nu mai puteau fi refulate. Aceste modificări psiho-sociale corelate cu necesitatea esențial naturală a individului de haos, sete de catastrofă, exprimarea imperioasă a „pulsiunii de moarte„ au generat într-un final nevroza sec XX.

„În jurul anilor 1900 exista o predispoziție extraordinar de mare, o sete, pentru ceea ce Yeats avea să numeasca the blood-dimmed tide.”

Deși se trăia cu intuiția unei posibile devastări, nimeni nu a putut bănui gradul de intensitate a prăbușirii.

Eseul cu numărul doi – „Un anotimp în infern” este un studiu extraordinar asupra Holocaustului, elementele premergătoare acelei mari tragedii, posibilelor premise, urmate de întrebări logice neîndurătoare asupra posibilității unui trai simbiotic între cultură și atrocitate.

„Holocaustul este privit ca a doua Cădere, îl putem interpreta ca o ieșire voluntară din Gradină și o încercare programată de a da foc grădinii în urma noastră.”

Povara Dumnezeului mozaic nu mai putea fi dusă, cerințele transcedentale față de om nu mai puteau fi tolerate. Crimele executate asupra propriilor semeni, punerea în scenă a iadului lui Dante în lagărele morții, anularea moralității, trecerea de la profunzimea credinței la superficialitatea dogmei pun un mare semn de întrebare: după toate astea mai putem vorbi de umanitate și cultură? „Pana lui Heidegger nu s-a oprit și nici gândurile nu i-au amuțit” chiar dacă scria în proxima vecinătate „a unui lagăr al morții, de unde se putea auzi tot ce se întâmplă.”

„Odată cu încercarea lamentabilă de a-l ucide pe Dumnezeu și cu încercarea aproape reușită de a-i ucide pe cei care L-au inventat, civilizaţia a intrat, întocmai cum a prezis Nietzche, în noapte și încă mai multă noapte.”

Tot ce survine după această abominabilă greșeală în istorie se poate numi decât postcultura (eseul nr.3). Nu mai vorbim de o educație clasică, ci de un soi de alfabetizare, unde „ne dăm seama cum extreme precum isteria colectivă și sălbăticia pot să coexiste cu instituțiile culturii înalte.(…) Granița dintre educație și ignoranță nu mai este clar ierarhizată. Multe dintre manifestările spirituale ale societății pot fi percepute într-o zonă mediană de eclectism personal.”

Instabilitatea terenului social, mișcarea browniană a moravurilor, confuzia schimbului de roluri între sexe unde vor putea duce? Care sunt metamorfozele prin care trece omul actual, un fel de Quo vadis umanitate? Spre ce ne îndreptăm, ajungem oare într-o contracultură? Și de ce să ne mai obosim să elaboram și să păstrăm vestigiile culturii atunci cînd aceasta a făcut atît de puțin ca să zăgăzuiască inumanul. Întrebările sunt dure, iar pronosticul lui Steiner este foarte pesimist.

Mâine („Mâine” e al patrulea și ultimul eseu) ne așteaptă un declin și mai catastrofal, un declin care va avea gloria clasică doar ca amintiri vagi în adnotări ale unui text. Nu-l mai citim pe Dante, ci „citim ce zice Eliot despre Dante”. Lucrările nu ne mai parvin natural, ci proptite de comentarii și note explicative. Ne-am transformat din căutători în păstrători, Steiner spune că America a devenit un mare muzeu de conservare a culturii. „Discursul scris, vorbit şi memorat care reprezenta coloana vertebrală a conștiinței este redus la verbalism concentrat.”

Dar cea mai gravă în opinia autorului este separarea științelor umaniste de științele exacte, pentru că rolul științelor umaniste era să umanizeze. Separarea are loc nu doar la nivel fizic, cât mai ales la cele ontologic și temporal. Științele exacte privesc spre viitor pe când cele umaniste spre trecut…

Studiul lui Steiner este surprinzător ca pondere intelectuală. Deși scris în 1971, nu își pierde din actualitate și luciditate, iar paralelismul făcut între om – căutător al adevărului și Castelul lui Barbă Albastră, faimoasa operă, este aproape dureros. Până unde vor continua căutările umanității și unde e limita pentru găsiri? Cînd punem hotarul, de ce ne conducem de „Adevăr” sau „Etică”? Întrebările rămân întrebări, iar răspunsurile le vom culege mâine.

Editura: Humanitas