„Idiotology” sau manifestul unei generații care și-a pierdut dreptul la umanitate

Un spectacol care nu este destinat publicului larg și când spun asta mă gândesc la cele două texte care stau la baza construcției scenice: Idiotul lui Dostoievski și Monadologia lui Leibniz. Scrise în epoci diferite, dar ambele având ca principal subiect omul și condiția umană. Dacă romanul scriitorului rus pare mai accesibil, dar doar pare (pentru că e mai des pomenit numele în anumite sfere culturale), atunci scrierea filosofului german este (cu adevărat) o lucrare pentru cunoscători. Și de aici curajul, ca să nu spun nebunia, regizorului rus de a reuni cele două texte într-un singur spectacol. E drept, sunt două ore, dar după ce ieși din sală ai impresia că ai asistat la unul de cel puțin patru ore. Pentru că n-ai timp să te gândești la altceva, nu-ți permiți să pierzi nicio replică, nicio schimbare de poziție în scenă a personajelor nu se face la întâmplare, dinamica relațiilor dintre personaje este dată din schimbul de replici, dar și din felul cum se raportează unii la ceilalți și/sau la obiectele (extrem de puține) din scenă.

Klim Kozinsky a absolvit facultatea în 2011, deci este incredibil de tânăr pentru un asemenea spectacol. Dar capacitatea lui profesională a fost dovedită cu asupra de măsură până în cele mai mici detalii, cele din care s-a construit Idiotology. Cele două acte sunt gândite ca două tablouri (în sensul de picturi) în interiorul cărora personajele se mișcă și relaționează între ele doar pentru a-și găsi locul și rostul, mai ales rostul. Conștientizarea nimicniciei și a faptului că ființarea nu este un lucru tocmai la îndemâna oricui face din Myshkin personajul-cheie al întregii construcții. Numai că aparent el este personajul, pentru că, în realitate, boala lui este cea care ocupă treptat prim-planul scenei, astfel încât asistăm la o paradă de emoții, stări sufletești contradictorii și la o serie de reflecții verbalizate sub forma unor monologuri sau dialoguri rostite pe diferite voci. Vocea interioară este cea care se face mereu auzită, care ajunge la spectatori prin intermediul construcției narative atât de aparte.

Avem în fața ochilor o scenă aproape goală, deci un spațiu care trebuie umplut, în sensul de valorificat. Așa este și viața omului – un spațiu/loc în care omul trebuie să așeze evenimente, fapte, emoții etc. Și să facă cumva ca toate acestea să se lege într-un tot coerent. Rectangularitatea atât de bine marcată a scenei ne arată limitele jocului; în interior personajele sunt cele care fac legea, mintea lui Myshkin acolo are voie să zburde, să se joace, să plăsmuiască lumi noi etc. În afara scenei suntem noi, ceilalți oameni, cei cu care el n-are nicio legătură, dar în fața cărora se exhibă. E ca la doctor, unul la care Myshkin merge destul de des, dacă stăm și ne gândim că epilepsia lui n-avea leac în acele vremuri (nici acum nu are leac, doar că e mai bine ținută sub control din punctul de vedere al evoluției).

Primul act este dedicat bolii, ce-l del doilea este dedicat omului purtător de boală. Și ca să nu violenteze foarte mult spectatorul cu duritatea unor detalii care pot șoca, regizorul alege să recompună în scenă tablouri celebre care aparțin impresionismului și expresionismului. E un artificiu aici demn de toată lauda. Îți trebuie ceva cultură ca să te folosești de arta plastică de o asemenea manieră. Evident, tablourile nu sunt alese la întâmplare, după cum nici personajele nu se mișcă după cum vor ele. Mișcările acestora în cel de-al doilea act sunt lente, aproape descompuse, ca și cum le-ar fi teamă să nu cumva să iasă din poveste. Genial recompus și tabloul celebru cu înghițirea fluturelui, care, pe lângă trimiterea directă la opera plastică în sine, face și legătura dintre cele două texte folosite ca suport narativ: omul – condiția omului – este în centrul universului și el primează în fața oricărei alte preocupări.

Băncile cu aspect de piatră rece și cabina telefonică roșie sunt singurele obiecte care apar în scenă. În al doilea act rolul de bancă este preluat temporar de un corp uman. Excelent cum se face astfel legătura între obiect și om, acesta dând funcționalitate obiectului și nu invers, după cum utilitatea este dată de felul cum ne raportăm concret la obiectul ca atare. Cabina telefonică capătă mai multe roluri de-a lungul spectacolului, iar poza finală cu fragmentarea corpului prin apelul la partea de sus a cabinei este menită să țină loc de concluzie firească a tot ceea ce am văzut: ce ne facem când corpul nu e în concordanță cu mintea? Ce ne facem când semnele primite pe cale rațională nu știm să le decodăm la timp sau într-un mod adecvat? Cui să ne adresăm atunci când simțim că mintea o ia razna? Și mai sunt întrebări…

De ce a fost selectat Idiotology în cadrul ediției 2018 Festivalului Internațional de Teatru Interferențe? Simplu: pentru că WAR a fost cuvântul-cheie al acestei ediții, iar războiul interior purtat zi de zi de om este unul cu mult mai greu decât orice alt război. Conflictele interioare sunt devastatoare și pot provoca adevărate tragedii, ale căror efecte sunt, de cele mai multe ori, imposibil de anihilat. Nu pot să închei fără să pomenesc ceva despre limba în care s-a jucat: e o reală plăcere să-l auzi pe Myshkin vorbind rusește. Și da, Idiotology devine astfel una dintre cele mai bune căi prin care te poți apropia de filosofie.