Primul mare succes al scriitorului britanic E . M. Forster, cunoscut şi pentru “O călătorie în India” (1924), a fost “Howards End” (1910), roman care s-a bucurat şi de o excelentă ecranizare (1992). “Howards End” a apărut la Editura Polirom, în Colecţia Biblioteca Polirom (Seria Esenţial), în traducerea din limba engleză semnată de Cornelia Marinescu. Vă invităm să citiţi un fragment.
DESPRE CARTE
Surorile Margaret și Helen Schlegel continuă tradiția intelectuală a familiei și își petrec timpul frecventând cercurile artistice și literare londoneze. Familia Wilcox, pe de altă parte, cu totul străină de „viata intelectului și a inimii”, respiră mediul necruțător al afacerilor, al „telegramelor și al mâniei”. Helen, mezină nonconformistă, trăiește o scurtă poveste de dragoste cu tânărul Paul Wilcox, repede înăbușită și cu urmări nedorite. Margaret leagă cu mai vârstnicul Henry, stâlpul de neclintit al familiei Wilcox, o surprinzătoare prietenie care, după moartea neașteptată a soției acestuia, se transformă în dragoste și conduce în cele din urmă la căsătorie. Dar, pe măsură ce îi descoperă și îi admiră bărbatului ei firea pragmatică de care are atâta nevoie, din aburii iubirii răsare temerea ce amenință să despartă destinele celor două familii.
„Un roman marcat de ceea ce pare a fi strălucirea percepției feminine. Întâmplările poveștii sunt câteodată greu de împăcat cu personajele ei, dar trebuie să ne amintim că, «peste tot în lume, oamenii sunt îngrijorați că nu se pot împlini… Ici și colo, ei dezvăluie acest lucru și asta le aduce alinare».” (The Guardian)
Romanul a inspirat o celebră ecranizare, în 1992, în regia lui James Ivory, cu Anthony Hopkins, Emma Thompson, Vanessa Redgrave și Helena Bonham.
FRAGMENT
În sufragerie, soţul ei stătea întins într‑un fotoliu mare, de piele, iar alături de el se afla Evie, ţinându‑l de mână într‑un mod destul de ostentativ. Dolly, îmbrăcată în purpuriu, stătea lângă fereastră. Camera era lipsită de aer şi puţin întunecată ; erau obligaţi să o menţină astfel, până ce se încărca fânul. Margaret se alătură familiei fără o vorbă. Cei cinci se întâlniseră deja la ceai şi ea ştia foarte bine ce avea să se spună.
Nevrând să‑şi irosească timpul, ea continuă să coasă. Ceasul bătu de ora şase.
— Toată lumea e mulţumită? a întrebat Henry, cu o voce obosită. Folosea aceleaşi fraze vechi, dar efectul lor era neaşteptat şi estompat. Pentru că nu vreau să veniţi aici mai târziu şi să vă plângeţi că am fost nedrept.
— Se pare că trebuie să fim mulţumiţi, zise Paul.
— Nu am auzit, băiete. Nu trebuie decât să vorbeşti, şi am să‑ţi las casa ţie, în schimb.
Paul se încruntă nervos şi începu să se scarpine pe braţ.
— Întrucât am renunţat la viaţa în aer liber, care mi se potrivea, şi am venit acasă pentru a mă ocupa de afaceri, nu are nici un rost să mă stabilesc aici, zise el în cele din urmă. Nu este chiar la ţară, şi nici în Londra nu este.
— Foarte bine. Ţie îţi convine aranjamentul meu, Evie?
— Sigur, tată.
— Şi ţie, Dolly?
Dolly îşi ridică feţişoara palidă, pe care durerea o uscase, dar nu o făcuse mai imobilă.
— E minunat, zise ea. Credeam că Charles o vrea pentru băieţi, dar ultima dată când l‑am văzut mi‑a spus că nu, pentru că nu ar fi cu putinţă să locuim iar în această parte a Angliei. Charles spune că ar trebui să ne schimbăm numele, dar nu mă pot gândi ce‑i de făcut, pentru că Wilcox ni se potriveşte şi nu pot să mă gândesc la nici un alt nume.
Se lăsă tăcerea generală. Dolly privi nervos în jur, temându‑se că a fost deplasată. Paul continua să‑şi scarpine braţul.
— Atunci, las Howards End soţiei mele, cu titlu absolut, zise Henry. Şi vreau să înţelegeţi cu toţii acest lucru ; şi după moartea mea să nu existe gelozii şi surprize.
Margaret nu răspunse. Era ceva ciudat în triumful ei. Ea, care nu se aşteptase niciodată să cucerească pe cineva, se năpustise asupra acestor Wilcox şi le zdrobise vieţile.
— În consecinţă, soţiei mele nu‑i las nici un fel de fonduri, a continuat Henry. Aceasta este dorinţa ei. Tot ceea ce ar fi trebuit să‑i revină ei se va împărţi între voi. Am să vă dau şi nişte sume considerabile, încă din timpul vieţii, aşa încât să deveniţi independenţi faţă de mine. Şi aceasta este tot dorinţa ei. Şi ea cedează sume serioase de bani. Intenţionează ca în următorii zece ani să‑şi reducă veniturile la jumătate ; are de gând să lase casa moştenire lui… nepotului ei, care este pe câmp. Este totul limpede? A înţeles toată lumea?
Paul se ridică în picioare. Era obişnuit să trateze cu băştinaşii şi îi trebuia puţin ca să‑şi iasă din pielea de englez. Simţindu‑se cinic şi bărbat, a spus :
— De pe câmp ? Aida‑de ! Eu cred că ar fi trebuit să luăm totul, inclusiv ţâncii.
— Paul, încetează, îi şopti doamna Cahill. Ai promis că vei avea grijă.
Fiind o femeie de lume, se ridică, pregătindu‑se de plecare. Tatăl ei o sărută.
— La revedere, bătrânico, nu‑ţi face griji în privinţa mea.
— La revedere, tată.
Apoi a venit rândul lui Dolly. Nerăbdătoare să participe şi ea, râse nervos şi spuse :
— La revedere, domnule Wilcox. E curios că doamna Wilcox voia să‑i lase Howards End lui Margaret, şi ea a obţinut‑o, până la urmă.
Se auzi cum Evie îşi ţine, brusc, răsuflarea.
— La revedere, i‑a spus ea lui Margaret, şi a sărutat‑o.
Şi cuvântul se stingea iar şi iar, ca fluxul unei mări în agonie.
— La revedere.
— La revedere, Dolly.
— Rămâi cu bine, tată.
— La revedere, băiete. Să ai grijă de tine.
— La revedere, doamnă Wilcox.
— La revedere.
Margaret îi conduse pe oaspeţi până la poartă. Apoi se întoarse lângă soţul ei şi îşi aşeză capul în mâinile lui. El era tare obosit. Dar remarca lui Dolly o făcuse curioasă. Până la urmă, zise :
— Henry, ai putea să‑mi spui ce a fost chestia aceea cu doamna Wilcox care îmi lăsase mie Howards End?
— Da, ţi‑o lăsase ţie, a replicat el liniştit. Dar e o poveste foarte veche. Când era bolnavă şi tu ai fost aşa de bună cu ea, a vrut să‑ţi dea ceva în schimb şi, cum nu era prea în firea ei la vremea aceea, a mâzgălit pe o bucată de hârtie „Howards End“. Eu am cercetat în amănunt şi, cum era în mod clar o toană, am lăsat‑o deoparte, fără să am habar ce va însemna Margaret a mea pentru mine, în viitor.
Margaret tăcea. Ceva îi zguduia viaţa până în cele mai profunde ascunzişuri, şi o treceau fiorii.
— Nu am greşit, nu‑i aşa? întrebă el, aplecându‑se spre ea.
— Nu, dragule, n‑ai greşit. Nimic nu a fost greşit. Din grădină se auzeau râsete.
— Iată‑i, în sfârşit! exclamă Henry, eliberându‑se de ea cu un zâmbet. Helen se repezi la umbră, ţinându‑l cu o mână pe Tom şi cărând bebeluşul în cealaltă. Scoteau strigăte de veselie molipsitoare.
— Câmpul e cosit! strigă Helen agitată. Pajiştea cea mare! Am fost până la hotar şi o să fie o recoltă de fân ca niciodată!
DESPRE SCRIITOR
Născut la Londra, Edward Morgan Forster (1879-1970) a studiat la King’s College, şcoală absolvită în 1901, după care s-a dedicat scrisului. Romanele sale de început vorbesc despre condițiile sociale precare din perioada de declin a epocii victoriene – Where Angels Fear to Tread (1905), The Longest Journey (1907) și A Room with a View (1908), care mai târziu au inspirat cunoscute producții cinematografice. Primul mare succes l-a avut cu Howards End (1910), a cărui ecranizare a devenit repede celebră. În această perioadă a frecventat și Grupul Bloomsbury, inițiat de tineri intelectuali ai vremii, printre care se număra Virginia Woolf, John Maynard Keynes, Dora Carrington și Lytton Strachey. A petrecut apoi trei ani în Alexandria, în timpul Primului Război Mondial, și a călătorit de două ori în India. La întoarcerea în Anglia, inspirat de această scurtă perioadă exotică, a scris O călătorie în India (1924), care va fi și ultimul său roman publicat în timpul vieții și datorită căruia a obținut James Tait Black Memorial Prize pentru ficțiune. E.M. Forster a publicat și câteva volume de povestiri, dintre care amintim The Celestial Omnibus (1911) și The Eternal Moment (1928), o antologie de poeme, precum și volume de teatru, eseuri critice, ficțiune și jurnale de călătorie. A încetat din viață în 1970, în urma unei serii de atacuri de cord.
Sursa foto: portret de Dora Carrington (1893–1932), crop – http://goo.gl/rBVqco
