Henriette Yvonne Stahl – un destin între literatură și patimă

“De-aș găsi un om nesupus patimei, l-aș așeza în inima inimii mele!”

Henriette Yvonne Stahl – un nume parcă predestinat rafinamentului de sorginte franțuzească. Acolo s-a și născut, pe meleagurile Lorenei, la 1 septembrie 1900, pentru ca apoi, când ea avea vârsta de 1 an, familia sa  să se stabilească în România, a cărei cetățenie o va primi. Aici s-a format ca om și ca scriitoare, fiind una dintre vocile de seamă ale literaturii postbelice. De fapt, ea a debutat în interbelic, cu romanul Voica, la o vârstă destul de fragedă. În 1924, în paginile revistei Viața Românească, apare pentru prima oară Voica, după ce stătuse o vreme în sertar. Am citit în urmă cu câțiva ani acest roman, prea scurt pentru cât de mult mi-a plăcut atunci. Profund rural, inspirat de perioada pe care scriitoarea a petrecut-o în casa fostei ordonanțe a tatălui său, romanul Voica a fost bine primit de contemporani și poate fi citit cu plăcere și astăzi. Modul în care Henriette Yvonne Stahl redă lumea țărănească este marcat de impresiile puternice pe care aceasta i le-a produs. Graiul, obiceiurile, mentalitatea țărănească, simplă, primitivă, dar fascinantă, atmosfera locului, cu miresmele și aromele sale, personajele conturate cu finețe, în pofida materialului brut din care sunt construite – iată câteva coordonate ale acestui roman fermecător prin stilul său. E uimitoare capacitatea de înțelegere a acestei vieți situate la limita sălbăticiei de către o tânără domnișoară, delicată, provenită dintr-un mediu atât de diferit de cel zugrăvit în paginile romanului.

În 1931, apare volumul de nuvele Mătuşa Matilda, iar în 1934, romanul Steaua robilor, pe care l-am şi citit, însă nu a avut asupra mea un impact foarte puternic, comparativ cu alte scrieri purtând semnătura lui Henriette Yvonne Stahl. Steaua robilor este un roman de analiză a sufletului feminin răvășit de sentimentul unei iubiri apăsătoare, cu accente patologice. Parcursul personajului principal este interesant și sinuos. Prizoniera iubirii neîmpărtăşite, Maria cunoaște profunda dezamăgire în fața realității ce se încăpățânează să îi dizolve idealurile. Henriette Yvonne Stahl construiește un personaj complex, concentrându-se pe zbuciumul interior al acestuia, iar ideile pe care le înglobează în romanul său ating și depășesc spiritul epocii. Luciditatea și îndrăzneala de a pune pe tapet trăiri intense și inedite par a fi specifice personalității sale.

Eu văd o carte ca o sonată sau o simfonie cu absolut necesarele ei tranziţii de ritm şi atmosferă.

După război, cariera literară a Henriettei se dovedește a fi una prolifică, atât ca scriitoare, cât și ca traducătoare. Scrie povestiri și romane, traduce opere importante ale literaturii universale : Gora de Rabindratanath Tagore, La răscruce de vânturi de Emily Brontë, Forsyte Saga de John Galsworthy sau Drămuitorul de suflete de André Maurois sunt o parte dintre traducerile realizate de ea.

Am făcut cunoștință cu scrierile sale în urmă cu cinci ani, grație romanului Fratele meu, omul, pe care l-am descoperit în biblioteca bunicii și m-a determinat să încerc și alte romane pe care le aveam. Acesta, ca și alte romane scrise de Henriette Yvonne Stahl, se desfășoară într-un cadru citadin și explorează natura umană până în straturile sale cele mai ascunse, îmbinând elemente psihologice, sociale și chiar puțin mister într-un discurs narativ construit cu migală, cu acea delicatețe a broderiei care pare să caracterizeze stilul scriitoarei. Subiectul este inedit și m-a surprins cu atât mai mult având în vedere faptul că nu știam câtuși de puțin la ce să mă aștept. Doi frați, două surori între care se insinuează iubirea, gelozia, iar mai târziu, crima.

M-am delectat abia apoi cu Voica, de care am amintit anterior, și cu Pontiful, reunite într-un volum editat în urmă cu câtiva ani, în pofida stilurilor diferite ale acestor două romane. Pontiful dezvăluie o poveste de iubire stranie, cu accente ezoterice, o iubire ce tinde spre dimensiuni superioare umanului, spre perfecțiune și absolut, cochetând cu tema metempsihozei. Ana Stavri, eroina principală,  pe care o regăsim și într-un alt roman – Între zi și noapte – se îndrăgostește iremediabil și complet de medicul Ara Surenian, un personaj bizar, care folosește ca metodă de vindecare și subjugare hipnoza. Atmosfera din Pontiful este apăsătoare,  acaparatoare, și fiecare detaliu pare a pleda în acest sens. 

A avea pentru cine tremura nu-i un chin care te mistuie, ci o povară dulce, care-ţi dă puteri s-o suporţi.

Am mai citit ulterior și Marea bucurie, un roman în centrul căruia se află  iubirea și meditația privind sensurile existenței. Avem și în această scriere o iubire ieșită din tipare, în care latura carnală și cea spirituală se află într-un permanent conflict. Remarc faptul că,  deși temele abordate de Henriette Yvonne Stahl sunt, în linii mari, aceleași, iar stilul său de a scrie și de a explora străfundurile ființei umane se distinge ca o amprentă în majoritatea scrierilor sale, niciun roman nu seamănă cu altul, fiecare text ne înfățișează o nouă perspectivă, un alt univers spiritual, iar punctele comune le extragi doar analizând în ansamblu opera scriitoarei. Neîndoielnic, avem de-a face cu o viziune inedită asupra vieții și a tot ce înseamnă aceasta. De altfel, și existența sa a fost una tumultoasă, aflată sub pecetea patimei, a iubirii și a unei străluciri deosebite.

Henriette Yvonne Stahl a trăit timp de 14 ani alături de Ion Vinea, iar mai târziu a  fost căsătorită cu scriitorul Petru Dumitriu, autorul masivei Cronici de familie, ale cărui începuturi literare le-a influențat într-o anumită măsură. A planat suspiciunea că ea ar fi de fapt autoarea romanului respectiv, sub presiune, în închisoare, a semnat chiar o declarație în acest sens, însă, ulterior, a dezmințit această afirmație, motivând astfel: “De când lumea și pământul, se știe că tot ce se spune în pușcărie nu are valoare. “

Fiind o bună cunoscătoare a limbii franceze (cum altfel?), și-a tradus singură unele cărți, cum ar fi Între zi și noapte  (Entre jour et nuit), iar Martorul eternității (Le temoin de l’eternite), carte inițiatică, apare mai întâi în limba franceză, în 1975, fiind tradusă la noi în 1995 şi reeditată în urmă cu câțiva ani de Editura Herald. Personalitate complexă, Henriette Yvonne Stahl  a scris și poezie, adunată în volumul Orizont, linie severă (1970).

Henriette Yvonne Stahl merită redescoperită, adusă în lumina reflectoarelor de azi. Scrierile sale emană parfumul unei epoci fascinante, pe care a surprins-o cu acuratețe, dar, mai mult decât atât, sondează spiritul uman cu un curaj nebănuit,  aproape non-conformist. Era o apariție, cu siguranță, și a reușit să străbată vremuri tulburi, impunându-se și menținându-se într-un spațiu în care îndrăzneala nu era privită cu ochi buni. Cu puțin timp înainte de a muri, la 25 mai 1984, Henriette Yvonne Stahl se confesează în volumul Mihaela Cristea de vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, volum care a așteptat vreo 12 ani să vadă lumina tiparului, în 1996, la Editura Minerva.

Dacă am spus că Ion Vinea se juca mereu (îi plăcea să se joace „de-a orice„), trebuie să amintesc şi clipa cea mai tragică a jocului lui. Cu puţin timp înaintea morţii lui, rămânând o clipă singură cu el, m-a privit cu acei ochi albaştri care-i rămăseseră extraordinari şi m-a întrebat: „Tu crezi că după moarte mai e ceva?”

A fost o clipă grea… Ce-i poţi răspunde la o astfel de întrebare unui om ca Ion: deştept, cult, de o mare sensibilitate poetică şi în acelaşi timp frivol? Şi mai ales dacă-l iubeşti! Şi mai ales în preajma morţii lui!

Frazele sale au un ritm dulce și cristalin, iar în ele se țese o gândire aparte, cumva deasupra vremurilor, deasupra mediocrității, ca și cum, în bogata sa existență, ar fi reușit să descopere ceva aproape imposibil de tradus în simple cuvinte.  Mi-am adunat de-a lungul timpului o bună parte din cărțile ce-i compun opera și cu siguranță mă voi întoarce din când în când la ele.