Cameră cu vedere de E.M. Forster (recenzie)

Alegeri

E. M. Forster (1879-1970) este cunoscut cititorilor români mai cu seamă pentru volumul „O călătorie în India” (1924; Polirom, 2014), scris în urma a două experienţe trăite în această ţară exotică.

Cărţile sale au inspirat diverse realizări cinematografice, una dintre cele mai apreciate fiind cea din 1985, la Cameră cu vedere, în regia lui James Ivory, rolurile principale fiind interpretate de Maggie Smith, Helena Bonham Carter şi Denholm Elliot. Este, de altfel, ecranizarea pe care am urmărit-o şi eu, cu mulţi ani înainte să citesc romanul cu acelaşi titlu.

Cameră cu vedere spune, de fapt, povestea transformării lente, dar decisive, a unei fete dintr-o familie „de mijloc” din perioada victoriană târzie (autorul însuşi se naşte într-o astfel de familie, în care convenţiile sociale şi tabuurile tind să sufoce pasiunile). Lucy Honeychurch trăieşte o viaţă idilică, într-o casă provincială, proprietatea de la Windy Corner, ridicată de tatăl ei, un avocat prosper şi întreprinzător. Pentru ceilalţi localnici, stabiliţi ulterior, familia Honeychurch descindea din aristrocraţia zonei respective, lucru neadevărat, totuşi, socialmente. Chiar şi atunci când vor realiza că s-au înşelat, vecinii aristrocraţi vor asimila familia ca atare, deoarece îi îndrăgiseră deja membrii. Proaspăt întoarsă dintr-o călătorie în Italia, Lucy conştientizează limitele acestei comunităţi:

„E drept că mulţi dintre aceşti venetici erau nişte personaje destul de plate. Până atunci, le acceptase valorile fără rezerve: bunăstarea neostentativă, religiozitatea moderată, repulsia faţă de pungile de hârtie, cojile de portocale sau sticlele sparte. Un autentic spirit radical, Lucy învăţase să se exprime cu dezgust la adresa mediului suburban. Nu catadicsea să conceapă viaţa altfel decât ca pe un anturaj de oameni înstăriţi, bonomi, cu interese comune şi duşmani comuni. În ţarcul acesta gândeai, aici te căsătoreai, aici mureai”. (pag.141)

Crescută într-un astfel de spirit al apartenenţei la o anumită clasă socială, fata riscă să se osifice înainte de vreme, precum domnişoara Bartlett, verişoara şi însoţitoarea ei de călătorie, o fată bătrână, căreia i se pare absolut normal să-şi aşeze de bunăvoie viaţa personală, viaţa adevărată, între paranteze. Călătoria în Italia şi interacţiunea cu anumite persoane (familia Emerson, tată şi fiu) îi deschid alte perspective asupra vieţii:

„Italia i-a topit însă aceste vederi despre viaţă, căci acolo a văzut cum te poţi bucura numai să vrei, de sentimentul de egalitate între oameni, ca de lumina soarelui. Simţurile ei se dilataseră: era, de acum, încredinţată că nu există om pe care să nu-l poată agrea în cele din urmă şi, cu toate că barierele sociale rămâneau de necontesta, nu i se mai păreau de netrecut”. (pag.141)

E. M. Forster analizează cu fineţe răbdătoare toate aceste transformări survenite la nivel social şi afectiv în viaţa tinerei englezoaice. Alegerile ei survin treptat, în acord sau în dezacord cu propriile trăiri, insuficient conştientizate. Astfel, deşi în timpul călătoriei îl cunoaşte pe tânărul George Emerson, de care se simte atrasă, dar pe care îl respinge în virtutea educaţiei primite, Lucy cedează în cele din urmă insistenţelor unui alt tânăr, aristocratul Cecil Vyse, cu care se logodeşte. Cecil, un aristocrat scrobit, care îşi doreşte să o schimbe pe Lucy într-un soi de păpuşă decorativă. Cecil, produsul tipic al unei

„lumi pudice, plină de tot felul de oprelişti şi precauţii care, dacă e să judecăm după aceia care au recurs cel mai mult la ele, poate că reuşesc să ocolească răul fără a fi însă în stare să instaureze binele” (pag.102).

Într-o astfel de societate conservatoare, sărutul pe care i-l dă George Emerson inocentei Lucy capătă imediat proporţiile unui scandal cosmic. George deschide uşa ferecată a camerei cu vedere şi, de atunci, oricât s-ar sili s-o ignore, Lucy nu-i mai poate nega fascinanta existenţă. Dincolo de ea e libertatea. Viaţa în acord cu propriul drept la alegere şi la fericire. Ar fi fost simplu, pentru Forster, să cadă în melodramatic dacă Lucy s-ar fi lăsat, uşor şi repede, sedusă de o astfel de lume. Autorul imaginează pentru ea o călătorie de dezintoxicare. Un exerciţiu al dezvrăjirii în care, contrapunctic, familia lui Lucy şi familia lui George sunt două modele diferite. Nu opuse, ci diferite, alternative. Lucy va sta mult timp în faţa uşii pe care i-a arătat-o George. Se va lupta cu frânele inculcate de familie şi societate. Într-o discuţie cu bătrânul Emerson, tatăl lui George, Lucy capătă în sfârşit dezlegarea, puterea de a se elibera:

„Nu-i cu putinţă să iubeşti şi să fugi. Poate că ai vrea dumneata să se poată, dar nu se poate. Dragostea poţi s-o împingi mai încolo, poţi s-o ignori, poţi s-o murdăreşti, dar niciodată n-o vei putea smulge din suflet. (…) Acum e întuneric şi ţi se pare că frumuseţea şi pasiunea nu au existat niciodată. Ştiu. Dar aminteşte-ţi de Florenţa de la poalele munţilor şi de întreaga privelişte. Ştiu, acum trebuie să porneşti cu pieptul gol într-o bătălie cu armuri, să tai nodurile şi să descâlceşti iţele în care te-ai încurcat singură. Mama şi prietenii te vor dispreţui, şi pe bună dreptate, draga mea, dac-ar fi să recunoaştem vreodată că e drept să dispreţuieşti… ” (pag. 261)

Ce alegere a făcut, în cele din urmă, Lucy? Vă las, totuşi, să descoperiţi singuri. Să citiţi o carte frumoasă, bine scrisă, acum mai bine de un secol. Să meditaţi la condiţia sinuoasă a femeii în societate, la tot ceea ce s-a câştigat greu, în timp, cu, deseori, dureroase renunţări la fericirea personală. Câştigând anumite drepturi, femeile au fost nevoite să-şi asume povara singurătăţii. S-a făcut gol în jurul lor. Uneori, şi în ele…

Editura: Polirom