Femei singure – Cesare Pavese (recenzie)

(„Tra donne sole” – 1949)

Întâmplarea face ca răsfoind ofertele diferitelor librării online, atenția să-mi fi fost reținută de „Femei singure”, operă romanescă a lui Pavese, pe a cărei lectură am considerat-o ca fiind imperios necesară spre a continua vara italiană începută anterior – v. recenzia privind „Cronicile unei societăți lichide” a lui Eco. Publicat cu doar doi ani înainte ca scriitorul să se sinucidă, romanul aparține unei scurte perioade în care succesul îi este încununat pe deplin cu prestigiosul Premiu Strega, acordat pentru La Bella Estate, serie cuprinzând trei romane: „La tenda” (1940), „Il diavolo sulle colline” (1948) și „Tra donne sole” (1949), acesta din urmă tradus în deja-menționatul românesc „Femei singure”.

De dimensiuni relativ mici, trebuie să mărturisesc că nu m-am putut opri să nu mă gândesc la romanele contemporanului Patrick Modiano, atât ca atmosferă, cât și ca extensiune. Astfel, „Femei singure” pare o operă ce nu comunică, în esență, nimic prea dificil: prezentarea unui fapt relativ comun – revenirea în provincie a unei importante creatoare de modă pe nume Clelia Oitana și procesul prin care trece în readaptarea la mediul natal, respectiv apropierea amicală de o anume Rosetta, ale cărei tentative de suicid, dintre care una reușită, deschid și finalizează întreaga operă. Acesta ar fi, la un prim nivel, rezumatul firului narativ, deci unul aparent simplu. Dar totuși, am putea spune…

În fond, este tehnica unui subiectivism remarcabil cea care importă în acest roman. Pavese se dedublează absolut admirabil, construind întregul text sub forma unei confesive narațiuni autodiegetice, întreruptă doar de pasaje dialogate, aspecte ce conferă nu doar autenticitate acestei ficțiuni, ci și prezintă, chiar pictural am putea spune, Italia clasei înalte, de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Suntem purtați în diferite saloane și săli de petrecere, ce evocă o oarecare eleganță și simplitate a unei vieți care cu greu și-ar mai găsi un corespondent în prezent.

„Donna Paolo cu mantoul său stacojiu de țigancă, făcea pe chelnerița și se scuza că trebuia să ne dea farfuriile în mână. Am mîncat și am băut Chianti și lichioruri în pahare de coniac.” (pg. 118).

Incipitul ne plasează dès le début într-un Torino în care „în curând un strop de soare avea să înlăture mizeria de pe jos și să aducă primăvară”, în care sosirea creatoarei de modă este întreprinsă „odată cu ultimii fulgi de zăpadă din ianuarie, cum se întâmplă cu saltimbancii și vânzătorii de nuga”. Personal, trebuie să recunosc că a durat ceva, poate mai bine de o treime din întregul text, până am reușit să asimilez rolul fiecărui personaj și filiația dintre Clelia și acestea. Pe de-o parte, deranjant prin efortul necesar lecturării cu o atenție sporită, dar pe de altă parte se creează acea impresia a realului în care textul tipărit nu pare decât transcripția unei așa-zise mărturii biografice, suscitată cu prilejul revenirii acasă.

„Mă prefăceam că mă opresc să privesc vitrinele, dar, în realitate, ezitam; mi se părea cu neputință să fi copilărit prin locurile acelea și odată cu asta încercam un fel de teamă că nu mai sînt eu” (pg. 18 -19).

Exact această senzație de pierdere a Sinelui, atât din cauza timpului pierdut, cât și din pricina unei ineluctabile melancolii ce pare a guverna respectivul micro-univers italian, este ceea ce, după mine, reprezintă una din cele două coordonate de bază ale romanului, putând fi sintetizată printr-o replică ulterioară:

„Nimeni nu știe, îmi spuneam eu, că tu ești Clelia de atunci” (pg. 57).

Cea de-a doua mare temă a romanului pare să fie aceea a actul suicidar, în sinea sa, sub specie aeternitatis, ca obiect de analiză și reflecție. Clelia nu va apela la un atare gest și, atât cât putem judeca, este departe de a fi atrasă spre a-l comite ea însăși. Însă, faptul că Rosetta este fata pe care o vede în prima noapte, în hotelul în care se cazează, în timp ce este transportată de medici după o nereușită tentativă de a-și încheia existența, declanșează involuntar (sic!, dacă tot facem referire la Proust) o fascinație spre un atare moment:

„Fără să vreau, am privit sub targă, să văd dacă picura sânge” (pg.9),

dar și spre moarte, în general:

„Oare sunt și unii care înainte de a se omorî se înconjoară cu flori? Poate că în felul ăsta capătă curaj.” (pg. 11).

Deși interpretările pot fi multiple, romanul se termină odată ce Clelia pierde obiectul propriei fascinații reprobabile, însă naturale pentru respectivul mediu social.

„O aduceau acasă. Se otrăvise din nou. La miezul nopții am aflat restul. (…) Nici nu părea moartă. Doar buzele i se umflaseră puțin, ca și cum ar fi fost îmbufnată”.

Mai mult, după cum se poate ușor remarca, această fascinație a morții, nu este altceva decât propria înclinație a lui Pavese, ce va comite el însuși un act suicidar similar doi ani mai târziu. Din această perspectivă, nu doar că „Femei singure” a devenit un obiect, la rândul său de fascinație, pentru admiratorii marelui scriitor italian, prin prisma destinelor similare dintre Rosetta și propria-i viață, cât și, poate că a reprezentat, la momentul respectiv, o încercare de catharsis literar a acestuia, capabilă a amâna actul, ce se va fi dovedit inevitabil.

În fine, pe lângă complexele pe care le putem atribui, „Femei singure” impresionează prin claritatea descrierilor, cât și prin faptul de a părea un jurnal romanțat. Acesta este un fapt deloc întâmplător, Pavese scriind el însuși un jurnal, care, la nivel italian, are, poate, o însemnătate similară cu cea a jurnalului lui Mihail Sebastian din spațiul românesc. Spre a nu prelungi mai mult decât necesar această prezentare, cât și spre a nu diminua plăcerea unei posibile lecturi viitoare, voi mai spune doar că romanul prinde valoare prin detaliu. Astfel:

„M-a șocat că râdea în dialect, cum rad vînzătoarele, cum rîd uneori chiar și eu” (pg. 42),

dar și

„Eu scăpasem la vreme de mama” (pg. 61),

respectiv

„Poate că tocmai asta e munca: să ai pe cineva care să-ți spună ce să faci și ce nu… E o salvare”.

Pentru mai multe, trebuie citit, eventual recitit. Mărturisesc că rar am avut o nevoie atât de puternică spre a reciti pasajele deja parcurse. Tratat drept un întreg, „Femei singure” poate să pară un roman à l’eau de rose; analizat, în detaliu, se dezvăluie treptat și fragmentat, ceea nu este un lucru deloc rău. Nu este neapărat o capodoperă și nici un summum de erudiție, dar este o lectură acceptabilă și chiar agreabilă într-un moment de respiro dintre opere ceva mai complexe. Pavese reușește să încânte, iar pentru mine atât este suficient.

Editura: Polirom