În luna iulie am citit o carte și abia după o vreme am descifrat semnificațiile personale ale acelei lecturi. Erau ultimele săptămâni din viața bunicii mele și, în timpul în care am stat cu ea, nu m-am putut abține a căuta ceva de citit în biblioteca ei. De altfel, mai mereu scrutam titlurile și, pe măsură ce anii treceau, cărți care nu-mi spuseseră nimic le descopeream a fi valoroase. Nu m-am încumetat să las vreun loc gol în raft, dar mă simțeam bine să le știu acolo. Și în acest iulie, în care am petrecut acolo mai mult timp decât o făcusem în ultimii 20 de ani, am ales o carte, recunoscând autorul – Hans Fallada. O ediție veche a romanului Și acum ce facem, micuțule? cu un titlu tradus diferit – Încotro, omule?. N-am lăsat prea mult timp loc gol pe raft, am citit mai mult în timpul petrecut acolo și la final, am așezat-o la locul ei.
Prima carte pe care am citit-o, scrisă de Hans Fallada, se numește Fiecare moare singur. Desigur că nu am făcut atunci vreo conexiune, doar am simțit că îmi vor rămâne întipărite pentru totdeauna momentele în care citeam Încotro, omule? – cu precădere în spatele blocului, cât mai aproape de ferestrele bunicii, în liniștea binefăcătoare a acelei alei, în spatele ruinelor casei lui Vasile Alecsandri. O atmosferă și un loc care m-au marcat. Trandafirii și menta sălbatică, tufele de cine știe ce plante, corcodușul din care culegeam uneori câteva fructe, cât să fac un compot. S-au contopit multe în lectura acelei cărți.
Povestea este captivantă, chiar dacă ar putea părea cumva banală. Băiețică și Mielușica sunt doi tineri care, urmându-și dragostea, dau piept cu greutățile vieții, care se arată a nu fi atât de plină de romantism pe cât se așteptau ei. Sunt anii dintre cele două războaie mondiale, ani de criză, în care banii se câștigă greu, slujbele sunt greu de găsit și fiecare bănuț trebuie chibzuit pentru a asigura un acoperiș deasupra capului și câte ceva de-ale gurii. Când pe drum mai e și un copil, supraviețuirea devine și mai complicată, iar problemele se țin scai de cei doi îndrăgostiți, însă, totuși, nu-și pierd speranțele. Încăperi sordide, termene de plată sufocante, compromisuri – ingredientele aspre ale sărăciei, dar și ale vremurilor în care le-a fost dat să se nască.
Lupta lor pentru supraviețuire, dar și pentru a-și păstra neștirbită dragostea are o anumită candoare, ceva care atrage sau, cel puțin, înduioșează. Dincolo de personaje, însă, avem o frescă interesantă a Germaniei din perioada interbelică, din care răzbate freamătul societății, al oamenilor de rând, astfel încât se poate spune că romanul acesta are câte puțin din (aproape) toate – ceva din romanul istoric, dar și ceva din cel social sau din cel de dragoste. Mi-a făcut plăcere să-l citesc și pot spune că îmi voi aminti mereu de el, chiar dacă nu în detaliu. Pentru detalii, se cere o recitire. Mi-a rămas în minte atmosfera – cea din roman coroborată cu cea a lecturii.
Încotro, omule? Căci – Fiecare moare singur.
