Greutatea unui pian. Grişa

Motto: „O singură recomandare – reflectați. Ascultați tăcerea. Cum se rup frunzele de trunchi în Grădina Luxembourg.” Doamna Pylinska și secretul lui Chopin de Eric-Emmanuel Schmitt

Începutul acestui roman stă sub semnul unei căutări tainice, pe care nu oricine o poate începe şi duce până la capăt. Este nu doar un meșteșug, ci mai curând o taină şi un har să ştii să găseşti copacul care cântă, trunchiul din care se poate construi un pian, muzica existând deja în esenţa lemnului destul de vechi pentru a fi căpăta rezonanţă. Julius Blüthner, neamţul făuritor de piane (unul dintre cei patru mari făuritori de piane, numele lor apar în pagină, cu adnotări), străbate la pas o pădure din România, în căutarea acestui lemn special. În spatele unui asemenea arbore ar putea să se ascundă, fără a fi văzut, un urs:

„În inima pădurilor dese de pe culmile munţilor din România, unde iernile erau tare lungi şi friguroase, creşteau ascunşi molizi ce aveau să fie transformaţi în piane: instrumente splendide, vestite pentru căldura timbrului lor şi îndrăgite de muzicieni precum Schumann şi Liszt. Un singur om însă ştia să îi aleagă.

Odată ce frunzele se aşternuseră pe jos şi zăpada înveşmânta pământul, Julius Blüthner pornea la drum din Leipzig, cu trenul, şi apoi străbătea pădurea la pas, de unul singur. Copacii de acolo creşteau foarte încet din cauza altitudinii şi a frigului cumplit. Se ridicau drepţi şi deşi, cu fibra mustind de răşină, ţinând piept intemperiilor. Când trecea pe lângă copacii tineri, Blüthner dădea uşor din cap, mângâindu-le din când în când scoarţa în semn de salut. Era în căutarea celor mai bătrâni, la ale căror ramuri nu putea ajunge şi al căror diametru era atât de mare, încât, dacă în spatele lor ar fi fost vreun urs, n-ar fi putut să-l vadă. Bătea în ei cu bastonul, apoi îşi lipea urechea de trunchi, după cum îi dicta intuiţia, încercând să audă muzica ascunsă înăuntrul lor. O auzea mai clar decât oricare alt făuritor de piane, mai bine decât Ignaz Bösendorfer, Carl Bechstein şi Henry Steinway. Când găsea ce căuta, marca trunchiul cu o bucată de lână roşie ce contrasta puternic cu zăpada.

După aceea, tăietorii de lemne angajaţi de el doborau copacii pe care-i alesese. Supraveghind totul îndeaproape, Blüthner putea să-şi dea seama care erau cele mai bune exemplare după felul în care cădeau la pământ. Doar copacii cu cel puţin şapte inele anuale pe centimetru, toate uniform distanţate, urmau să fie transportaţi din pădure pe sănii, apoi trimişi în Germania. Cei mai buni ajungeau plăci de rezonanţă ce pulsau şi răsunau asemeni unor inimi în vestitele lui piane.” (pp. 7-8)

Odată găsit acest lemn special, este nevoie de respectarea întocmai a unui întreg proces, pentru ca sunetul să nu fie alterat de manevrarea incorectă a materialului, pe banda de fabricaţie. Cine ascultă o partitură compusă de Rahmaninov intuieşte, probabil, drumul muzicii, început odată cu alegerea lemnului cu proprietăţi tonale, un lemn special, care să fi avut nu mai puţin de şapte inele perfect simetrice căpătate într-un an de creştere. Termenii de specialitate sunt folosiţi pentru a justifica fiecare operaţiune în parte. Tăierea lemnului trebuie făcută ţinând cont de obiectivul propus de meşter încă de la etapa însemnării copacilor cu firul de lână roşie – obţinerea calităţii optime a sunetului:

„Ca să nu se despice, buştenii erau păstraţi umezi până când ajungeau la gater. Acolo erau tăiaţi radial ca să descătuşeze cele mai pure tonuri, după care erau debitaţi şi rindeluiți în scânduri groase şi uniforme. Talaşul ajungea la cuptoare, ca să încălzească gaterul şi să alimenteze motoarele cu aburi. Din cauza nodurilor şi a altor imperfecţiuni care ieşeau la iveală în timpul tăierii, multe dintre preţioasele scânduri cu proprietăţi tonale ajungeau şi ele în cuptoare. Ce se păstra era aproape perfect: culoare albă; lemn uşor, flexibil. Scândurile pe feţele cărora se desenau urmele estompate ale inelelor dens spațiate, paralele, erau folosite pentru cutia de rezonanță. Plăcile acestea nefinisate erau depozitate pentru cel puțin doi ani, vreme în care erau acoperite și dezvelite până ce umiditatea lor cobora cam la paisprezece la sută. Odată pregătit, lemnul era transportat cu căruțe trase de cai până la imensa fabrică Blüthner, în partea vestică a orașului Leipzig, și era așezat sus pe rafturi, aproape de tavan, în camere cu temperatură ridicată, unde rămânea mai multe luni la rând. Însă nici atunci nu era încă pregătit să devină instrument muzical. Pentru ca într-o bună zi placa de rezonanță să conducă vestitul său sunet de aur, lemnul trebuia să se usuce în aer liber încă vreo câțiva ani.” (p. 8)

Construcţia unui pian cere minuţiozitate de ceasornicar. Sau de mecanic auto, dacă mă gândesc la meseria uneia dintre figurile luminoase ale romanului, Clara. Fiecare mecanism este potrivit în aşa fel încât, până la urmă, sunetele care se aud când degetele ating claviatura să fie cele potrivite, conform atestatului eliberat de un expert. Până să devină instrument muzical, o bucată de lemn trece prin mâna multor experţi care verifică gradul de umiditate, rezistenţa şi grosimea lemnului, elementele de ranforsare, căluşurile pentru sunetele joase şi acute, presiunea acestora pe apexul curburii opozante, cuiele de acordaj, amortizoarele, pedalierul, pârghiile, cele 220 de coarde, diblurile şi arcurile. Ultima staţie presupune stabilirea intonaţiei pianului, vocea unui instrument care doar aparent seamănă cu alte piane, o voce unică, inconfundabilă, pe care o aude, mai întâi meşterul:

„— Oare ce vei spune tu acestei lumi? întrebă el, vorbindu-i instrumentului.

A modelat ciocănelele unul câte unul, ascultând fiecare coardă, subțiind și aerând pâsla cu meticulozitate, iar și iar. Era ca un diagnostician, lovind cu ciocănelul nervii de sub rotula pacientului, evaluând reacțiile.

Ascultătoare, pianina îi răspundea de fiecare dată: Salutare, salutare.

— Fertig, spuse el când munca s-a încheiat.

Și-a șters cu mâneca transpirația de pe frunte, și-a dat la o parte de pe față șuvițele de păr alb. A făcut câțiva pași în spate și a privit entitatea aceea completă și nou-nouță, care – după ce se va cânta la ea în mod adecvat – avea să fie capabilă de isprăvi nemaipomenite. Primii câțiva ani erau imprevizibili, dar în timp se va deschide și va aduna în el o istorie unică. Deocamdată era un instrument perfect, definit doar de propriul potențial.” (p. 10)

„Meister-ul și-a înfoiat șorțul când s-a așezat pe butoiul pe care-l împrumutase pe post de scaun și, flexându-și degetele mâinilor, s-a gândit cu ce piesă să facă botezul pianinei. Schubert, compozitorul lui preferat. Va interpreta rondoul din penultima lui sonată, marele La major; melodia de deschidere era drăguță, vibrând mai întâi de speranță și bucurie, devenind apoi mai meditativă și tumultuoasă. Ar fi inaugurarea perfecta pentru Blüthnerul negru și lucios nr. 66 825.

— Ascultați! a strigat el, însă nu l-a auzit nimeni prin zgomotul de fond al fabricii. Acum se trezește la viață!

Și-a pus degetul pe Do diez, prima notă a rondoului, a apăsat clapa, ascultând cu atenție, și sunetul l-a întâmpinat cu inocența și puterea primului strigăt al unui nou-născut. Era atât de pur pe cât sperase, așa că a început să cânte și restul sonatei. O să expedieze pianina aceasta, nouă și lucioasă, cu tot optimismul de care se simțea în stare, știind că instrumentul n-avea să mai fie nicicând la fel de neprihănit odată ce va fi atins de mâinile disperate ale viitorilor săi proprietari.” (p. 10)

1905 este anul de fabricaţie al acestei pianine, al 66 825-lea instrument muzical ieşit din atelierul de la Leipzig. Pianina capătă, la un moment dat, numele pe care un copil, gelos pe felul în care mama lui se apropia de claviatură, îl scrijelește cu litere ruseşti: Grişa.

Pentru ca un pian să sune perfect este nevoie să fie acordat ori de câte ori este mutat din loc, adică de multe ori – mereu în echilibru fragil, mereu în pericol de a se dezintegra. Această pianină ajunge din Rusia în Statele Unite, trecând de la un proprietar la altul. Doar Katia şi fiul ei, Grişa, ştiu să cânte la pian. Pentru ceilalţi, pianina este fie „chestia aia de care trebuie să scapi”, ocupă loc şi este o mobilă prăfuită, fie un fel de cutie de rezonanţă a copilăriei, obiect care înmagazinează amintiri şi se identifică perfect cu figura părinţilor şi cu anumite experienţe traumatizante. În Doamna Pylinska și secretul lui Chopin, romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt, apărea, de asemenea, un pian care, folosit fără pricepere, părea un dulap. Când muzica începe să răsune, mobila devine cu adevărat interesantă.

Romanul sentimental scris de Chris Cander prezintă, nu întotdeauna convingător, destine, luând muzica drept pretext. Un obiect vechi, un instrument muzical, face legătura dintre generaţii, cea a părinţilor, care ştiau să interpreteze şi să preţuiască o partitură de Aleksandr Scriabin, şi cea a tinerilor care nu ştiu şi nu pot (când ştiu), deşi au sensibilitatea necesară, să descifreze notele muzicale, semnele propriei deveniri transpuse în limbajul muzicii. Există în roman multe subiecte neaprofundate, începute şi abandonate în stadiul de sertare deschise: emigrarea, întâlnirile de destin, căsătoria şi infidelitatea, lupta cu propriii demoni, pasiunea rămasă în stadiu de filon neexploatat etc. Până la urmă, totul are legătură cu această pianină Grişa, un personaj de prim-plan în roman.

Câteva date despre autor găsim în prezentarea editurii:

CHRIS CANDER a absolvit Honors College, University of Houston. De șapte ani este writer-in-residence pentru programul Writers in the Schools din Houston. A debutat cu romanul 11 Stories (2013). Al doilea ei roman, Whisper Hollow (2015), a fost nominalizat pentru Kirkus Prize – Fiction 2015. În 2019 îi apare romanul Greutatea unui pian(The Weight of a Piano; Humanitas Fiction, 2021. Un nou roman care-i poartă semnătura, A Gracious Neighbor, este anunțat pentru 2022. Chris Cander a scris și o carte pentru copii, The Word Burglar (2014).

Las mai jos alte fragmente:

„Se simţea puternic atunci când folosea un aparat foto, făcând aumite lucruri pe care le fac învingătorii – expunere şi captură. Era prea mult abandon în muzică.” (p. 202)

„Chiar a născocit o poveste despre asta, despre o fetiţă, Saşa, care trăia în Siberia. Toţi erau nefericiţi şi pătrunşi de frig, până când cineva i-a dăruit Saşei o pianină, şi când a început să cânte, zăpada şi gheaţa s-au topit şi tot ţinutul a început să se schimbe. Apoi s-au întâmplat nişte lucruri îngrozitoare, o căsătorie nereuşită, un negustor invidios şi, în cele din urmă, pianina a fost distrusă şi tundra a pus din nou stăpânire pe toate, iar Saşa a îngheţat într-un coşciug făcut din propriile ei lacrimi.” (p. 197)

„Pianina lui Blüthner a ajuns ceva mai mult decât un prespapier în formă de instrument muzical, care nu lăsa ca tot ce mai rămăsese din amintirile ei despre copilărie să-şi ia zborul şi să dispară.” (p. 49)

„Să poţi vedea ceea ce eu pot auzi. S-a uitat la pianină şi a reflectat la asta. Cunoscuse oameni care auzeau tot timpul muzică în mintea lor, mereu fredonând, sau fluierând, ori bătând un ritm care suna doar în imaginaţia lor.” (p. 82)

Greutatea unui pian de Chris Cander