14 noiembrie 2020, ora 22:52 p.m.

Citesc versiunea în limba engleză a cărții Utas és holdvilág de Antal Szerb. Sunt pe ultima sută de metri. E o minunăție, o devorez cu sufletul la gură. Este inevitabil să nu te îndrăgostești de această atmosferă halucinantă, fiindcă ți se pare că te recunoști în mai multe personaje, dintre care unele îți sunt dragi din prima, iar pe altele le detești cu aceeași înverșunare. Nu ai deprins încă arta nuanțelor de care vorbea Nietzsche:

„ În tinerețe venerăm și disprețuim fără a avea acea artă a nuanțelor, care constituie cel mai mare câștig al vieții.” (Călătorul și umbra sa, Humanitas, 2015, fr. 31, p. 48)

Fiecare ne ducem cu noi, ca pe o ladă veche umplută cu te miri ce, și soarta, și eurile vechi, și pe cele noi, și tot ce nu a fost să fie. Ca o fată visătoare, sedată cu literatură, am fost odinioară fascinată de tot felul de persoane cât se poate de reale, în carne și oase, care nu făceau decât să se joace pe sine, precum Éva și Tamás, ca să descopăr un gol imens înculisele lor. Și eu am tânjit după o ființă iubită străină și îndepărtată. Și eu am vorbit cu mine însămi până la epuizare, admonestându-mă pentru felul cum îmi jucam rolul în viață, în chiar momentul în care îl jucam. Și eu m-am suspectat adeseori că sunt prea cuminte pentru a fi ceea ce vreau să fiu.

„Fie suntem ceea ce suntem, fie suntem ceea ce am vrut să fim. Cea dintâi din aceste stări este a mea.” (Montherlant, Carnete, ICR, 2011, p. 435)

Zoltán râvnește să fie și soțul, și amantul ideal. Mihály se ambiționează să fie cea au vrut alții să fie, dar vocile misterioase ale trecutului îl conjură să-și ia soarta în mâini. Cât pot să semăn cu Mihály! Mă ispitește absolutul, extremele, mi-e sufletul isterizat de romantism. Nici bine nu mi s-a întâmplat ceva, că deja contemplu amintirea acelui fapt. Orgiile solitudinii în noiembrie, ceața și ploile londoneze! N-am avut parte de ele decât pe tărâmurile autohtone sau în cele două țări dragi din imperiul destrămat, dar le visez adeseori cu ochii deschiși. Coincidențe, déjà-vu, toate aceste dulci înscenări ale dorinței noastre… Conștiința, Maiestatea Sa, Îndoctrinatul Eu, va fi imediat împăcată, de va consimți dorința să-și spună cuvântul. Deliciile romantismului sunt vampirii cei mai insidioși, pe care-i porți sub piele o viață întreagă. Eros și Thanatos nu se pot abține să nu se joace împreună, preschimbând alcovul în sicriu. Iubirea înseamnă distanță.

„Pornirea pe care o am de a mă îndepărta de un om atunci când îl iubesc – ca și cum imaginea lui s-ar dezvolta atât de puternic în mine, încât nu și-ar suporta propria apropiere fizică.” (Ernst Jünger, Jurnale pariziene, Humanitas, 1997, p. 175)

Simulacrul iubirii echivalează însă cu umplerea de goluri sau crearea lor. Fie ne aruncăm în vid, fie îi dăm naștere. Iubirea de moarte e sublimată prin cultură, ale cărei mecanisme tind să sublimeze nebunia instinctelor.

Îmi place enorm felul în care ființele acestea vorbesc unele cu altele și nu se pot abține să nu se deformeze unele pe altele: Zoltán și Erzsi sunt doi conformiști care au nevoie unul de celălalt, incapabili să se recunoască unul în celălalt. Mihály e o parte din trecutul meu încă vie. Scrisul nu a făcut decât să-mi dreseze și să-mi sălbăticească deopotrivă nostalgia după tinerețea veșnică, nostalgia nonexistenței, dorul de afi altundeva și altcineva. „A trăi înseamnă a fi un altul.” (Pessoa, Cartea neliniștirii, Humanitas, 2009, fr. 94, p. 130) Ce noroc să poți să te exprimi prin scris, să te poți crea și recrea la nesfârșit! Stau și mă întreb dacă Éva ar fi fost o bună actriță sau dacă Mihály aer fi fost un scriitor bun. Ambii confundă viața cu arta, ignoră că viața imită arta (Wilde, welcome!), ei înțeleg să se disimuleze printr-o existență ahiestetizată, și dacă nu ar fi așa, probabil ne-ar fascina mai puțin. Dar să nu anticipez, mai am 44 de pagini. Rămân la plutirea lui Mihály, care realizează că trăiește spre a o revedea pe Éva și fredonez o piesă preferată de la Madrugada, Elektro Vacuum: `I have loved you/ Too much too fast/ And then a little/ A little too late.`

15 noiembrie 2020

Înainte să reiau lectura, stau și mă întreb care e legătura dintre foamea de aventuri și faptul că „aceste ființe, în timp ce se schimbă în raport cu noi, se schimbă și în ele însele.” (Proust, Captiva I, Minerva, 1971, p. 98).

(după câteva pagini) Da, am avut dreptate, atunci când o întâlnește la Roma pe Erszsi, Mihály constată că ea s-a schimbat, și nu are idee dacă în bine sau în rău, iar noua ei viață necunoscută o face brusc atrăgătoare. Dar nu pentru mult timp. Totodată, Erzsi crede că Mihály e neschimbat, părându-i-se că numai ea s-a schimbat. Ambii ignoră adevărul proustian și un efect al acestuia, imprevizibilitatea aparentă care nu ascunde decât spleenul nostru. Tot Proust zice:

(…) „omul nu se schimbă, ci introduce în sentimentul pe care-l atribuie unei ființe multe din elementele aromite pe care le trezește, dar care-i sunt străine.” (Guermantes I, Ed. pentru Literatură, 1969, pp. 147-148); „Numai imaginația și credința pot diferenția, unele de altele, anumite obiecte, anumite ființe, și crea atmosferă!” (Guermantes I, ed.cit. p. 33)

16 noiembrie 2020

Toți acești nebuni frumoși fug de ei înșiși. Exact cum explica Thomas Bernhard în autobiografia sa: omul fuge de viață din momentul în care se naște, fuge de viață pentru că o cunoaște și caută refugiu în moarte fiindcă nu o cunoaște. Și atunci își creează un teatru, el este fiecare dintre personaje, scena și regizorul de teatru. Scena se poate extinde la infinit, sau se poate restrânge la fruntariile propriei minți. Nu avem idee dacă este o tragedie sau o comedie, și, mai mult, comedia și tragedia s-au amestecat, omul nu mai știe ce urmărește, cu toate că el însuși a înscenat totul:

„We are always a step ahead of ourselves and do not know whether to applaud or not. Our state of mind is unpredictable. We are everything and nothing. (….) we started out from the theatre, in the truest sense of the world. Nature is the true theatre. And the human beings in this true theatre are the actors, from whom nothing is to be expected any longer.” (Gathering Evidence. A Memoir, Vintage, 2003, p. 209)

Mă tot gândesc la roman, pentru că totul s-a terminat prea abrupt. Mi s-a făcut poftă de Pessoa și uite ce am găsit:

„Ce măreți actori suntem noi/ Câte de mari actori sunt toți oamenii/ Jucând cu toții inconștienți/ Urâta dramă de nimenea înțeleasă (…) Durerea supremă/ E să ajungi să-nțelegi/ Că orice om viu nu-i decât un actor./ Fiecare-și cunoaște bine rolul/ Chiar dacă nu știe/ Nu știe ce va să zică/ Această comedie nostimă-tristă/ Și nici cine este autorul.” (Pessoa, Vecin cu viața, Humanitas, 2017, p. 371)

19 noiembrie 2020, ora 23.11 p.m.

Mă gândeam la obsesia lui Mihály de a fi urmărit; este foarte posibil să fie legată de imposibilitatea de a renunța odată pentru totdeauna la rolul călduț, burghez, și de a deveni un om capabil să se privească în oglindă și să se stimeze. Ce s-ar întâmpla dacă el ar deveni creativ și ar izbuti să-și folosească într-o activitate artistică pofta nestăvilită de aventuri? Și-ar găsi astfel scopul în viață. Dar mă tem că cel puțin în momentul final, în care ne despărțim de el, cu toate că ni se inoculează speranța că aventurile sale vor continua, am dubii că el va avea energia și cruzimea să cugete, să se oprească din goana sa nebună și să se ia la rost. Nu o dată pentru totdeauna, pentru că ar fi imposibil. Nu-l învinuiesc pentru firea visătoare; poți prea bine să visezi cu mare stil și să raționezi pe măsură. Să ne gândim la Cocteau, numai. Aici e aici: dacă Mihály va ajunge cândva la unitatea de sine, înțelegându-și istoria, erorile și orbirea, dacă va reuși să-și fructifice obsesiile romantice.

27 ianuarie 2021

Au început repetițiile la spectacolul Utas és holdvilág.

“Memory, hither come,/ And tune your merry notes;/ And, while upon the wind, /Your music floats,/ I’ll pore upon the stream,/ Where sighing lovers dream,/ And fish for fancies as they pass/ Within the watery glass.” (William Blake, Memory Hither Come)

19 februarie 2021

Mi-am dat seama brusc, în fața aragazului, fără să mă fi gândit recent la eroii romanului (așadar fiind bântuită de aceștia, fără doar și poate), că de fapt nu mă pot identifica pe deplin cu nici unul dintre ei, nici cu bărbații, nici cu femeile. În schimb, toți îmi amintesc de oameni cărora am vrut să le semăn, de care am fost realmente fascinată, dar care au dispărut mai mult sau mai puțin misterios din viața mea. Nu sunt la fel de excentrică precum Tamás și Éva, nici atât de dornică de aventură ca Mihály, nu mă văd trecând de la o căsnicie la alta cu o asemenea ușurință ca Erzsi, nici nu simt că am vocația lui Ervin. Ori poate mă înșel, m-am transformat demult într-unul dintre aceste personaje, dar mi-am intrat prea bine în rol și nu mă mai pot recunoaște în oglindă. Dar cine știe cât de picarești și de pitorești suntem, de fapt? Personajul meu preferat este oricum, Ervin, cel care se lansează în aventura supremă a credinței.

8 iunie 2021

Ieri răsfoiam câteva volume din Proust, și deodată am dat peste un fragment care mi-a amintit de Mihály, de frenezia lui după trecut, de extenuarea sa de-o viață provocată de neputința de a fi el însuși, de somnul său mereu amânat, de acel somn în care să învețe să-și viseze iar viața și să se regăsească pe sine. Și de acea stranie întâmplare din strada Roland din Londra, când pe tapiseria japoneză din casa unde a fost chemat tainic, recunoaște privirea lui Tamás. Iată fragmentul:

„Poeții pretind că regăsim o clipă ceea ce am fost odinioară, întorcându-ne în cutare casă, în cutare grădină, în care am trăit în tinerețe. Acestea sunt pelerinaje foarte riscante și de pe urma cărora te alegi cu tot atâtea decepții pe câte succese. E mai bine să găsim în noi înșine locurile fixe, contemporane unor ani diferiți, în care scop ne poate sluji în oarecare măsură oboseala care urmează după o noapte bine dormită. Dar acestea cel puțin, ca să ne facă să coborâm în galeriile cele mai subterane ale somnului, acelea în care nici o răsfrângere din ajun, nici o licărire a memoriei nu mai luminează monologul lăuntric, admițând că el însuși nu încetează, întorc atât de bine solul și tuful trupului nostru, încât ne prilejuiesc regăsirea grădinii în care am copilărit, acolo unde mușchii noștri își înfig și-și răsucesc ramificațiile și aspiră la o viață nouă. Nu e necesar să călătorim ca să o revedem, trebuie să coborâm ca să o regăsim. Ceea ce pământul a acoperit nu mai este deasupra lui, ci sub el, excursia nu mai este îndestulătoare ca să vizitezi orașul mort, sunt necesare săpăturile. Dar se va vedea măsura în care unele impresii fugare și întâmplătoare te aduc iarăși încă și mai bine spre trecut, cu o preciziune mai fină, într-un zbor mai lin, mai nematerial, mai amețitor, mai infailibil, mai nemuritor, decât aceste dislocări organice.” (Proust, Guermantes I, ed. cit.  pp. 110-111)

9 ianuarie 2022, ora 22:50 p.m.

De cum a început aseară Mihály să vorbească despre străduțele asfixiante din Veneția, apoi despre acel horror vacui din care l-a salvat Tamás, am început să-mi amintesc de sindromul Stendhal pe care l-am trăit prima și ultima oară când am vizitat Florența, la sfârșitul lui decembrie 2015. Am stat la hotelul A Teatro – Bed & Breakfast. Nimic mai simptomatic! Mi s-a făcut rău la o plimbare prin oraș, a trebuit să iau taxiul înapoi. Eram conștientă doar de faptul că în clipa următoare mă voi prăbuși. Nu s-a întâmplat. Efectul artei? Nu, efectul trăirilor mele interioare asupra mea, al analogiilor infinite asupra simțurilor mele. Nu cumva am vrut să-mi interpretez moartea, asemeni lui Tamás?

“Maybe if I hadn`t been there, if I hadn’t handed him the poison, he might not have enough courage; he might have spent hours struggling with himself, and finally he might have drunk it anyway, and he might have proceeded into death awkwardly, ashamed of his cowardice. But this way, he killed himself bravely, without hesitation, because he was performing: he acted it out that I was killing him; he played the theatrical scene that we’d rehearsed so often back home.” (Journey by Moonlight, Alma Classsics, 2016, p. 230)

Botond Nagy este fidel viziunii sale. Haine de ultimă modă, aerul încărcat de club de noapte cu accente de Twin Peaks. Éva rivalizează cu Julee Cruise. Rezonez. Mai sunt și alte cântece, cu bași infernali, care mă fac să simt că aș vrea să mă urc pe pereți, fapt imposibil, dat fiind că mă aflu în rândul întâi, locul unu, balcon dreapta. Nu rezonez, am fire albe, mă simt departe de nostalgia în care aș adăsta. Întind mâna spre reflector, mi se pare că văd o peliculă invizibilă de praf, dar degetul meu arătător de la mâna dreaptă nu izbutește să se semneze cu o inimă. Pe pervazul balconului, căptușit cu aceeași catifea bej dintotdeauna, e o folie dreptunghiulară roșie. Ervin se va preda Domnului. Impresiile mele nu se ramifică, nu sunt un banal poet irascibil, neg negarea, îmi asum despletirea simțurilor, mi-e cosița perfect încorsetată într-un coc reglementar. Voi fugi din Teatrul Maghiar de Stat Cluj cât voi vedea cu ochii, voi comanda o mașină care să mă ducă acasă, sus pe deal, de îndată ce aplauzele vor înceta, iar scena va fi pustie. Faust rămâne de veghe, iar cuvintele mele semnează cu sângele lor această mărturie. Ce fac eu altceva decât să mă istovesc istorisindu-mă: nu mă pot revolta în fașa (sic!) unei priviri străine, ce încearcă să mi se confeseze, cu atâta ardoare, cu tinerețea pe care doar scena și sticla se încăpățânează să o țintuiască locului. Clipa veșnic tânără este clipa iubirii:

“Love eternally preserves one moment: the moment it was born; and the person one loves never ages, remaining for ever sixteen in the lover’s eyes, and the same breeze that blew back then, at the fateful moment, continues to ruffle her unkempt hair and light summer dress throughout a lifetime.” (JBM, p. 227)

Viața noastră e o foaie de matematică. Acolo se dau luptele noastre pentru dragoste, moarte, putere. Încercăm să trecem de pe un pătrat pe altul, dansăm, cădem în genunchi, trasăm diagonale imposibile, suntem exasperați. Luminile emise de barele căzând perpendicular pe această coală de matematică unde ne jucăm viața și nemurirea ne orbesc, ajungem să facem gesturi necugetate, suntem escroci, ne mințim pe noi înșine, îi mințim și pe ceilalți, firește, ne aruncăm în trecut, clepsidra zace în dreptul unei uși pentru cei trecuți în neființă din Gubbio, trecutul ne aruncă într-un prezent care nu vrea decât să se aneantizeze. Bem o cupă de vin așteptând un tren, apoi sărim din tren, de groază că am ajunge la destinația stabilită.

“Anywhere out of the world ‒ Oriunde afară din lume’ – Poemul în proză XLVIII al lui Baudelaire: „Ai ajuns la asemenea stare de amorțire încât nu te simți bine decât în propriul tău rău? Dacă este așa, să fugim spre țările care sunt analogiile Morții.” ’He wandered without a set goal, in despair, with the feeling that the city was still hiding thousands upon thousands of details that he’d never see, and once again he felt that the important things were elsewhere, not wherever he happened to be.” (JBM, p. 157).

Orice s-ar întâmpla mai departe, chiar dacă o instanță paternă vine să ne aducă înapoi acasă, în leagănul burghez, previzibil, să nu uităm, poarta dincolo de care ne desființăm farsele ne este mereu deschisă. Italia nu e departe, Italia e nostalgia sufletului nostru anesteziat de artă, arta de a trăi conform propriei arte de a ne artifica până în pânzele albe:

“There’s no medicine for nostalgia. Perhaps I should never have allowed myself to come to Italy. They built this land out of the nostalgia of kings and poets. Italy is paradise on earth, but only the way Dante saw it: the earthly paradise is only a stopping point on the peak of Mount Purgatory, only an airfield of the afterlife, where souls take off for the distant heavenly spheres, when Beatrice removes her veil and the soul ‹feels the great power of ancient desire…›” (JBM, p. 220)

În ciuda excursurilor muzicale multe prea dure și insistente pentru umila mea entitate spectaculară râvnind la subterfugiile anonimatului extatic, am supraviețuit. catarsisul s-a săvârșit. M-am dedat unor orgii ale imaginației și memoriei. N-am izbutit să notez decât o parte din mărturia memoriei involuntare. Am închinat un pahar de vin în plus, astfel că m-am desfătat cu circa (exact, spune Eul meu tributar ceremonialului nevrotic) un sfert de litru de vin, anume exact tainul pe care mi-l îngădui numai atunci când scriu despre mine, fără spaimă și speranță. Și nu pot scrie decât despre transfuziile teatrului și Alter Ego. Mă avânt în timp, încercând să-mi croiesc atemporalitatea. ”I drink wine today, tomorrow there shall be none.” (JBM, p. 172).

Într-o ordine absolut aleatorie, felicit creierul și inima spectacolului, anume: Botond Nagy, Ágnes Kali, Irina Moscu, András Rancz, Csaba Boros, Cristian Niculescu, Romeo Groza, Emőke Veres, Tibor Tenkei, Botond Bardócz, Péter Buksa, Mihály Fábián, Levente Kerekes, Dávid Kiss, Sándor Maier, Enikő Albert.

Într-o ordine la fel de absolut aleatorie, felicit trupul însuflețit al acestui spectacol, sfiindu-mă să-l ridic în slăvi ori să-i dezvălui lipsurile, prea conștientă fiind că „cine zice, ăla este”; fiindu-mi vecini, părtași, muze și semeni atât de umani și de supranaturali, complet capabili să mă prefacă prin riturile lor: Balázs Bodolai, Anikó Pethő, Lóránd Váta, Zsuzsa Tőtszegi, Ervin Szűcs, Gábor Viola, Áron Dimény, Csilla Albert, Tamás Kiss, Miklós Bács.

*

Epilog:

’Intoxication=theatre-state.

Death in the theatrer is one of the instruments.’

(Robert Musil, Diaries 1899-1941, Basic Books, 1998, p. 244)

Share.

About Author

Avatar photo

M-am născut la Iași, pe 28 septembrie 1983. Am absolvit Facultatea de Filosofie și masterul Istoria imaginilor-Istoria ideilor (Catedra de Literatură Comparată, Facultatea de Litere) din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Am publicat cronici și recenzii în revistele Apostrof, Steaua, Tribuna, Timpul, Revista Teatrală Radio, Revista Culturală Leviathan, Mozaicul. Am debutat în 2013 cu volumul Maldororiana (câștigătorul primei ediții a Concursului de Debut „Adenium Start”), urmat de Haz de hazard (Editura Adenium, Iași, 2017) și Teatrul anatomic. Patru cronici anacronice (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018). Țin un jurnal intim de la vârsta de 11 ani, practic ironia romantică, fac pe ascuns colaje cu propriile versuri și ascult muzica trubadurilor.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura