Fresca mohorâtă a unei comunități descompuse

Autor: Ioan Țiplea

Marian Ilea este, indiscutabil, nu numai un scriitor talentat, calitate validată în mai multe rânduri, începând cu anul 1990, când debutează cu Desiștea, premiată de juriul de la Salonul Național de carte din Cluj Napoca, ci și unul meticulos și perfecționist. Că acesta-i adevărul, o dovedește ultima sa carte, Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise, apărută la Editura Cartea Românească, București 2017. Pesemne că meticulozitatea și perfecționismul acestui prozator își au obârșiile în acea calitate a omului superior, care își recunoaște singur ”scăpările” creatoare, având ambiția și puterea de a le corecta și de a da o formă cât mai perfectă operelor sale.

Or, după cum se știe, cele trei povești cuprinse în acest volum, o veritabilă tri-logie a unei comunități, au mai fost publicate, într-un interval de 16 ani, ca opere de sine stătătoare: Casa din Piața Gorki, în 1999, Vacek, în 2001 și Gravimetrul, în 2015. Numai că în edițiile anterioare cititorul poate sesiza că, pe alocuri, în aceste texte s-au strecurat o seamă de erori minore, identificabile nu atât în registrul epic și stilistic al autorului, ori în calitatea, cursivitatea și eleganța exprimării literare, cât mai degrabă în neatenția în tehnoredactarea și corectarea lor. Așa că, pornind de la această observație, mă gândesc că acesta ar putea fi unul dinte motivele reale ce au stat la baza hotărârii scriitorului de a încredința unei edituri prestigioase acest nou volum, care apare acum șlefuit de acele ”impurități” pomenite mai sus, iar nu cel pe care l-aș numi tehnica playback-ului epic ori a auto-copy-paste-ului, de care uzitează frecvent, din păcate, multe nume sonore ale culturii noastre.

Pe de altă parte nu-i exclus ca cititorul să identifice și un alt motiv al reunirii acestor proze într-o trilogie, motiv ce ar ține de liantul logic și epic al celor trei narațiuni care zugrăvesc geneza, evoluția și involuția unei comunități ce poartă numele de Medio Monte sau Baia Sprie. Prin pana autorului tabloul acestui orășel ni se înfățișează atât sub chipul unei lumi cosmopolite, o mică așezare mittel-europeană, unde trăiesc laolaltă oameni de diferite seminții: români, unguri, nemți, cehi, slovaci, ucraineni, polonezi, evrei, italieni, francezi s.a.m. , cât și sub cel de conglomerat pestriț, o strânsură de oameni de toate vârstele și de ambele sexe, cu negustori de toate soiurile, traficanți și escroci de toate calibrele, meșteșugari de toate speciile, lumpen-proletari și mineri de toate categoriile, ierarhi ai bisericii, consilieri, polițiști și reprezentanți ai autorităților locale etc.

Cu rare excepții, majoritatea personajelor din acest tablou, care seamănă izbitor cu cele pictate de olandezul Hyeronimus Bosch, sunt caractere grotești și infecte, ființe aflate într-un proces ireversibil de degradare morală. Mocirla în care se scaldă aceste scursuri morale e bogat populată: cu văduva Frederica Eva Mittemberg, o femeie obeză și perversă, care mai întâi își ispitește nepotul, un copilandru de 14 ani, pe Paul Mittemberg, să se masturbeze, făcând baie cu ușa larg deschisă, pentru ca mai apoi să-l seducă sexual; cu ”copilițele minerilor din Pianul de Sus” , care tot de la 14 ani încep să recurgă, din divertisment, la prostituție în grădinița frobeliană din Medio Monte, unde ”ucenicesc pentru a deveni femei și mame”. Tabloul este completat cu tinerele care se prostituează legal în casa din Piața Gorki; cu brute de mineri ca frații Aurel și Illie Crâncău, primul fiind tată a două fetițe, ori Vasile Moisă, Chivu Gheorghe, Costan Laurențiu, Alecsa Săsăran, cu îngrijitorul de cai Lupșa Gavrilă și tâmplarul de coșciuge Valdemar Sehlesak care, tusopt, pe la mijlocul unui august, o violează pe Magdalena Steiger, după care, de la această agresiune abominabilă, ea ”devenea doamna Sehlesak”, o doamnă rămasă ”virgo intacta”, întrucât soțul ei violator devenise incapabil să se achite de debitul conjugal, alegând sexul cu acele fetițe ce se jucau noaptea prin grădinița frobeliană, ”pe care le-a pervertit și le-a învățat numai pe la spate…, rezemat de țâșnitoare”; cu cei patru consilieri orășenești- Benea, Nistor, Trif și Mathiaskovski – care, în numele moralei și al binelui public, luau hotărâri fără noimă, cum ar fi alegerea propriilor neveste în urma unui examen public pe care trebuiau să-l susțină aspirantele la acest statut onorabil; cu geambașul și măcelarul Adam Csozberger, care fura întotdeauna la cântar; cu Link Winterhoffer, directorul general adjunct al Societății Imperiale a Minelor din Medio Monte, care se lăuda cu isprăvile sale: ”fetițele din grădinița frobeliană îl roagă să se servească gratuit… ”; cu șeful poliției comunitare, Iaroslav Vacek, un paranoic obsedat de putere, care-i constrângea pe locuitorii orașului să practice delațiunea; cu executorul judecătoresc, Mihail Vucea, un individ lingușitor și libidinos mai cu seamă față de mai marii zilei; cu impostorul și escrocul sentimental Francis Thury, care-și seducea victimele cu multă ingeniozitate și talent. Citind cartea lui Marian Ilea, constați că lista personajelor din această frescă mohorâta nu este… închisă.

Numai că, din fericire, în mâzga și mocirla morală, care sunt alimentate atât de faptele brute ale unor asemenea ființe infecte cât și de mentalitățile oamenilor, oglindite în șirul nesfârșit de turnătorii, petiții, note informative, rapoarte, hotărâri etc., poți să-i găsești pe judecătorul Silviu Budo, pe cardinalul Peter Parsuazay ori pe episcopul de Medio Monte, Josep Kollowich, trei personaje ce nu par a fi contaminate de acest virus al degenerării morale.

După cum spuneam mai devreme, cele trei narațiuni ale acestui volum au un numitor comun, și anume dubla geneză a unui orășel de provincie, moment redat de autor prin propozițiile: ”Întâi a fost dudul.”, și ”Întâi au fost păstorii.” Or, numai pornind de la îndoita geneză, redată prin aceste propoziții, prima regăsindu-se în Casa din Piața Gorki , iar a doua în Gravimetrul , cititorul poate desluși atât evoluția socioeconomică cât și declinul moral al unei comunități situate la poalele Gutâiului. Așa că, dacă ținem seama de prima propoziție, putem lectura cartea în ordinea impusă de autor, iar dacă ne raportăm la a doua, o putem face invers: cu Gravimetrul, apoi cu Vacek și, în final, cu Casa din piața Gorki.

Într-o cronică din revista Vatra, nr. 5/ 6, 2017 o distinsă doamnă își începea comentariul pornind de la propoziția ”Întâi a fost dudul.” Numai că acel dud a fost plantat de tâmplarul Valdemar Sehlesak… , la patru ani după nașterea fiicei sale, Barbara Sehlesak…, care e fructul acelui viol colectiv, la care el însuși fusese părtaș. Și pentru că nu se cade, mai cu seamă în câmpul creațiilor și al comentariilor literare, să se umble pe cărările bătătorite de alții, mă simt obligat să mă îndrept în altă parte. Încotro? Către povestea evocată de Gerard Lissabona Întâiul din Gravimetrul. Acest colonist, originar din Freiberg, fusese însărcinat de către ”Împăratul Leopold Întâiul” să-și strămute familia și neamurile toate, în număr de 81, într-un loc în care nu va găsi nici o urmă de civilizație, și să facă un oraș drag inimii sale. Pe scurt, povestea întemeierii și dezvoltării economico-sociale a acestei comunități ar suna cam așa: ”Întâi au fost păstorii. Vitele și oile lor… Mărgăritarul, adică borcutul sau apa minerală (n.m.), bulbucea și hrănea animalele… În Valea Largă erau colibele… În adâncurile muntelui dormeau filoanele de aur și argint… Păstorii nu erau interesați decât de frumusețea locului… Apoi au venit negustorii. Sosise piperul. Mirodeniile. Mătasea. Schimbul se făcea la colibele de pe malul Marelui Râu. Apoi a început construcția… S-au ridicat casele. În formă de cerc. Negustorii au numit locul Piața Fânului din Medio Monte…” După aceea au apărut …”specialiștii. Ei au botezat văile și munții, apoi s-au apucat să găurească muntele… Păstorii i-au numit cârtițari. Mai târziu li s-a spus verkeri”, adică mineri. Prin gura povestitorului Gerard Lissabona, prozatorul ne mai spune că, pe lângă mineri, aduși din toate colțurile Imperiului Habsburgic, la prosperitatea și prestigiul orașului au mai contribuit, printre alții, danezul Sigmund Purjess și băștinașul Lutz Korady. Primul era profesor la Institutul de Sănătate din Copenhaga. Auzind de virtuțile miraculoase ale borcutului, savantul danez a descins în aceste locuri, unde a stat trei săptămâni, ”într-o colibă de păstori… , culegând probe de mărgăritar.” După ce a testat probele recoltate, care au dovedit virtuțile terapeutice ale borcutului din Munții Gutâi, omul de știință promovează acest produs la Curtea de la Viena, la Paris, Hamburg, Madrid și Londra.

În fluxul epic al povestirilor fragmentate, cu întâmplări, situații ce se întrerup brusc, se intercalează și se încâlcesc continuu, cu rafinament și măiestrie, autorul Gravimetrului izbutește să configureze traiectoria și profilul lui Lutz Korodi, ai cărui părinți – Wilhem Korodi, de 50 de ani, un funcționar responsabil cu meseriile orășenești și comunale, și Talia Cernariu, o lucrătoare de la poșta principală a orașului – s-au întâlnit și căsătorit în urma unui anunț matrimonial publicat într-un ziar din Budapesta. După căsătorie, la vremea sorocită, a apărut pruncul, ce va purta numele unui astru strălucitor. ”El venise ca un mesager. Era luminos. Semăna la păr cu culoarea Luceafărului. L-au botezat Lutz…” Seară de seară, înainte de a-l culca, tatăl îi recita copilului ”poezia cu păsărelele somnoroase”. Cocon fiind, Lutz își pierde tatăl, care este împușcat de negustorul Jancovici Pogan, pe motivul că ”nu-și bătea nevasta” . Mama sa, văduva Talia Korodi, l-a înscris la Școala de Industrie de Piatră și Lut din Szekely Udvarhely, unde era coleg cu Jan Jancovici, un personaj straniu, fiul asasinului tatălui său. Apoi, după ucenicie, timp de 20 de ani, Lutz practică ”negoțul cu păr omenesc”, pentru ca în cele din urmă să preia ”afacerea cu baloanele”, de la evreul Friedman Hain, o afacere ilegală în care, de ochii vigilenți ai vameșilor, eroul nostru ascundea ciorapii fini de damă în căptușeala unor bidoane în care era ulei de terebentină.

În acest răstimp, Lutz Korodi devine și președinte al Alianței universale pentru promovarea păcii și frățietății universale . Ține discursuri, se implică în viața cetății și începe să-l frământe gândul măreț că ar putea să inventeze gravimetrul. Când trecuse de 50 de ani, și era încă holtei bătrân, cum fusese odinioară tatăl său, Wilhem, după strădanii îndelungate, inspirat de providență, Lutz își împlinește acest gând. Aparatul inventat de Lutz Korodi nu măsura accelerația gravitațională, ci indica ”locurile bogate în metale neferoase…” , adică mai cu seamă zăcămintele de aur și argint. Folosindu-se de acest aparat miraculos, după căutări febrile prin Munții Gutâiului și pe Valea Cavnicului, într-un final, eroul nostru găsește ”filonul central și ramurile sale laterale”. Cum era și firesc, pentru isprava sa, așa cum anunța Budapest Hirlap, deja ”cunoscutul cercetător în domeniul rocilor, domnul profesor Lutz Korodi, de la Institutul de roci din Medio Monte a primit marele premiu Brenner”. Finalul apoteotic al acestei povești este anunțat profetic de același ziar: Descoperirea epocală a gravimetrului lansează noua prosperitate a celor din adâncuri! … Numai că această nouă prosperitatea a cetățenilor medio-montezi a antrenat și degradarea lor morală, fenomen surprins și descris admirabil de autor, în Vacek și în Casa din Piața Gorki.

Revenind la primele propoziții din proza Casa din Piața Gorki – ”Întâi a fost dudul… Un pomnițar care produce o mizerie cleioasă… Dudele cădeau pe caldarâm. Călcate în picioare, lăsau o zeamă albă – gălbuie…”- , dacă le-am interpreta într-o cheie psihanalitic – freudiană și dacă, în plus, ne-am reprima pudibonderia, am putea la fel de bine să spunem, inspirându-ne din întâmplările acestei proze, că la început au fost … falusul și sperma, fără de care n-ar fi putut să existe …, nici personajele ce populează fresca descompusă pe care ne-o zugrăvește autorul acest volum eclectic care, sub aspectul tehnicii compoziționale, se remarcă prin abundența colajelor, a fragmentelor prin care se întrerupe abrupt firul epic, al intercalării planurilor narative, tehnici care-l fac pe cititor să se nevoiască vârtos, dacă vrea cumva să deslușească și să urmărească firul epic al acestei trilogii.

Editura: Cartea Românească