Nu-mi imaginam că viața mi-ar putea oferi îndeajuns de multe motive bune să merg la Costinești. Și iată-mă, totuși, pentru a treia oară deja în acest loc pitoresc. Motivul, un eveniment care are loc an de an aici la început de septembrie, se numește Gala HOP. Timp de patru zile, între 5 și 8 septembrie, am fost (iarăși) un oarecare spectator, venit să vadă proaspeții absolvenți ai școlilor de teatru românești în plin spectacol.
Căci așa e gândită Gala HOP, ca un soi de pistă de lansare pentru actorii și regizorii de teatru tineri. Ei vin acolo și încearcă să facă teatru cum pot mai bine, iar un juriu își dă cu părerea despre ce s-a întâmplat pe scenă. Publicul e ceva mai aparte decât de obicei, sau cel puțin așa îmi imaginez eu, pentru că e presărat cu diverși critici, directori de teatre și tot felul de alți oameni ai căror aprobare ar putea însemna un debut cum se cuvine. În tot acest amalgam de personaje calificate să aprecieze arta teatrală, e invitat și publicul neavizat să participe. Intrarea este liberă an de an la Gala HOP, iar pentru studenții români, printre care mă număr, e și o ocazie unică de a vedea cum arată pe interior un complex turistic prețios. Vox Maris, complexul în cauză, are anual bunăvoința să găzduiască întregul eveniment.
Conceptul Galei este simplu: actorii care au terminat o școală de teatru din România participă la o preselecție. Li se dă o temă și pregătesc un moment. În urma acestei preselecții, rămâne o mână de actori (anul acesta au fost 29) care se vor desfășura în concursul propriu-zis. Ca spectator, te înarmezi cu răbdare și mantre interioare, căci știi că vii acolo ca să vezi și momente bune, dar și momente slabe. Pe ce bază sunt ele într-un fel sau în altul? Cel puțin în ceea ce mă privește, care sunt aproape la fel de avizată în materie de teatru ca în fotbal, tot datul cu părerea se face exclusiv pe considerentele unor intuiții estetice. Vorbesc despre HOP ca cineva care nu înțelege foarte multe despre tehnica actoriei, lucru ce-ar trebui să fie clar dintr-o conversație cu un prieten regizor, căruia i-am spus că îmi place că la teatru se urlă șoptit pe scenă uneori. El m-a corectat și mi-a zis că i se zice „șoaptă timbrată”.
Am venit la gală în 2013 și 2014, în doi dintre cei trei ani când i-a fost director Radu Afrim. După un an de pauză, am revenit acum, în 2016, curioasă cum va arăta evenimentul odată cu schimbarea directorului, care este acum Miklós Bács. Costineștiul, din 2013 și până azi, e mereu același. „Totul e poezie în Costinești”, ca să-mi citez o prietenă dragă. Obeliscul e tot acolo, la fel și Mega Discoteca Tineretului. Cât despre Gală, am plecat acasă cu mai puțin entuziasm și mai multe impresii mixte decât în anii trecuți.
Poate că se cuvine să încep cu ce nu s-a schimbat. Nu s-au schimbat oamenii și nici atmosfera. Dacă dorești să respiri același aer cu diverse eminențe, ori să tragi cu urechea în pauzele dintre spectacole la ce discuții au diversele personalități ale căror interviuri le citești, Gala HOP este locul ideal. În idilicul complex de patru stele, (poate?) în special atunci când nu se joacă nimic pe scenă, o felie din lumea claustrată a teatrului se desfășoară organic în fața ta. Pentru mine, impresiile despre cine sunt cei care iubesc scena sunt o parte esențială din Hop. „Actrița asta a tăiat coada la baie”, îmi spun. Apoi îmi aduc aminte de o conferință din lumea academică la care am participat acum câteva luni, unde o cercetătoare de la o universitate din afară cu nume greu a făcut și ea același lucru. Mă gândesc la pericolul autorității și îmi fac o notă mentală. Și îmi cer scuze cititorilor pentru digresiune.
Ce a fost diferit la HOP-ul de anul acesta? Domnul Bács, noul director al Galei, este și profesor de actorie la universitatea din Cluj. Spre deosebire de Radu Afrim, care a vrut să facă din eveniment ce face și din ce pune pe scenă, adică un lucru spectaculos, mi s-a părut că Miklós Bács a ales calea unui compromis: mai puțin pentru publicul de rând, mai în profunzime pentru actori. HOP-urile din 2013 și 2014 au fost gale ale spectacolului. Participanții primesc an de an o temă și sunt liberi să dezvolte pe baza ei. În anii trecuți, ei treceau prin două momente individuale – unul monologat și o probă impusă. Proba impusă era un fel de joacă de-a personajele, de la actori de film la cântăreți. Mereu am simțit că Gala HOP se mula după spiritul celui care o punea la cale, iar Radu Afrim nu e cunoscut chiar ca un regizor temperat (el însuși a recunoscut într-un interviu că la repetiții ajunge în pragul schizofreniei). Astfel, m-am lăsat alinată, am râs, m-am cutremurat și am fost șocată timp de patru zile în doi ani consecutivi. Am multe cuvinte de laudă pentru ce am văzut la HOP în acești doi ani și și câteva remarce, precum faptul că inflația de tineri actori de sex masculin îmbrăcați în paiete și pantofi cu toc era aproape imposibil de ratat. Aparent, ăsta e un lucru căruia pe la facultatea de actorie i se spune „depășit limitele” sau ceva de acest gen; ori eu în pedagogia actoricească nu mă bag! HOP părea o oază avangardistă într-o Românie încă preponderent conservatoare. Sunt unul dintre acei copii care au crescut cu tastatura în brațe și, în consecință, cu o capacitate atențională de toată rușinea. Chiar și așa, m-am plictisit rar la HOP și am trăit multe în scaunul meu de spectator.
Ei bine, domnul Bács a schimbat paradigma, așa cum probabil era și de așteptat de la un nou director. Tema acestei ediții, „ne-bun pentru această lume”, a mizat pe o dublă constrângere – tot ceea ce s-a jucat în cadrul concursului a fost construit în jurul negației lui „bun” și jucat pe suportul operei lui William Shakespeare, pentru a celebra 400 de ani de la moartea autorului.
Înainte de a continua, simt nevoia să precizez un lucru, de care nu știu sau nu dacă să fiu mândră. Eu sunt un consumator de artefacte culturale născut la finalul secolului XX. Sunt atât de expusă la informație și îmi pare că am atât de puțin timp să o diger, sunt în așa o luptă autodeclarată cu timpul, încât dacă nu-mi place filmul pe care îl văd, mă voi ridica la jumătate și voi pleca. Așa cum se întâmplă cu multe produse culturale bune, există opere pe lumea asta ce pot fi interpretate și reinterpretate. În mod incontestabil, Shakespeare este unul dintre aceia care au oferit lumii o seamă de astfel de artefacte. Dar el este și monumental, și greu, și poate sperie actorii mai tinerei, iar asta s-a văzut. Unii dintre participanții de anul acesta de la Gala HOP au reușit să-l treacă pe Shakespeare prin ei și să-l scoată la iveală, să-l facă să fie viu și să trăiască acolo, în sală cu mine, în sală cu noi toți. Dar, alteori, am simțit că asist la niște monologuri în care nu puteam să cred, care mă pierdeau la jumate și-mi dădeau impresia unui recital de poezie. Tema a fost poate menită să le ofere actorilor o provocare. E adevărat că e mult mai dificil să interpretezi un titan, decât să alegi un text oarecare. Și nu cred că absolvenții de acum sunt mai slabi decât cei din 2013 sau 2014. Doar că m-am simțit cuprinsă mai rar. Poate pentru că lucrurile adevărate cer mai mult timp și măiestrie, iar băieții în pantofi cu toc nu au mai fost o rezolvare convenabilă. Cine știe.
Deși proba individuală a rămas, în esență, aceeași, presupunând interpretarea unui monolog din Shakespeare, proba impusă a fost schimbată, acum devenind Scenă în doi – étude. Așa cum este definită chiar pe site-ul Galei HOP,
„practica étude-ului în cazul scenelor în doi este libera interpretare a textului dramatic cu scopul de a crea un dialog al acţiunilor. Este primul pas spre rol. Este «citirea cu picioarele» a textului dramatic. Étude-ul oferă o experienţă personală, care face legătura între actor şi drama piesei. Nu este o practică a rezultatului, ci o practică a procesului.”
Ei bine, acest étude a fost cel care mi-a ridicat probleme. Într-adevăr, așa cum a explicat și domnul Bács, e greu să spui mare lucru despre un actor dacă nu îl vezi creând dinamici cu alți actori. Publicul a fost atenționat că va asista la un exercițiu și că ar trebui să îl trateze ca atare. Doi câte doi, actorii au avut o seară la dispoziție să reinterpreteze câte unul dintre aceleași trei momente din aceleași trei piese, „Hamlet”, „Iulius Cezar” și „A douăsprezecea noapte”. Astfel, timp de trei zile, am vizionat diverse rezolvări ale acelorași scene și acelorași personaje, într-un ritm ce-mi aducea aminte puțin de „Ziua cârtiței”. Experiența m-a trimis cu gândul la muzeul Dalí din Berlin, unde am intrat plină de entuziasm; dar după ce am străbătut camere peste camere pline de gravuri și litografii, în ultima dintre ele n-am putut să nu mă întreb: „și totuși, unde sunt tablourile?!”. Evident, Dalí e Dalí și gravurile din muzeu sunt o și ele parte din opera sa grandioasă. Dar parcă nu pentru ele am venit acolo. Astfel m-am simțit și privind acest exercițiu. Ca și cum asist la ceva ce pare important, dar nu e chiar spectacolul final. Și nu pare că e chiar ceva ce aș vrea să văd aflându-mă în public. Dacă Gala HOP ar fi fost un eveniment cu ușile închise, étude-ul mi s-ar fi părut justificat. Cu toate astea, ca simplu spectator, m-am simțit puțin lăsată de izbeliște.
Chiar și așa, am găsit în continuare motive bune pentru a-mi justifica prezența la HOP. Primul ar fi secțiunea de grup, unde aceiași actori de la proba individuală au pus în scenă o piesă în temă. Spectacolele de anul acesta mi-au arătat ce țineam minte și din anii trecuți, și anume că studenții ăștia au petrecut ani împreună și că știu cum să funcționeze în grup; că știu când să se prindă în brațe și când să își dea drumul; că sunt împreună acolo și funcționează pentru un scop comun.
Cu puțină răbdare, fiecare seară mi-a oferit și ocazia de a viziona un spectacol din afara concursului. Anul acesta am văzut „Ești un animal, Viskovitz!”, bazat pe o carte de Alessandro Boffa ce a ajuns pe lista mea de lecturi, „Fata din curcubeu”, cu și de Lia Bugnar, dar și pe Ion Caramitru recitând Eminescu. După o zi lungă și obositoare de stat jos pe scaunele cu pernuțe și privit la scenă, spectacolele astea de final sunt o recompensă binemeritată. Și poate și un etalon pentru locul unde vor ajunge, cu puțin noroc, unii dintre actualii participanți. Și, ca să nu uit, orice zi din viață cu un pic de Ada Milea e o zi bună. Cumva, acești tineri actori au reușit să înghesuie, undeva între încălzirea de pe plajă de la 7 dimineața și repetițiile pentru diferitele momente din concurs, și un workshop al cărui rezultat a fost prezentat în ultima seară. Realizat pe durata Galei de către Andrea Gavriliu, Horia Suru și Petre Ancuța, în colaborare cu Ada Milea, acest moment de final s-a simțit proaspăt, dinamic și relaxat.
De-ar fi să rezum experiența anului 2016 de la Gala HOP, îndeosebi prin prisma anilor trecuți, pot spune că am găsit o Gală ceva mai solidă, în care s-a cerut muncă și dedicație din partea tinerilor ei participanți. Căci nu cred că e lucru ușor să faci Shakespeare cum se cuvine. A fost și poate mai țeapănă uneori, mai formală, mai lipsită de senzaționalul cu iz exploziv cu care eram obișnuită din anii trecuți. Dacă ea în sine era un personaj, aș fi crezut cu convingere că suferă de o criză a vârstei mijlocii și că simte nevoia să se reinventeze; doar că n-a găsit, poate, încă, dozajul perfect, scheletul ideal pe care să se îmbrace. HOP este un eveniment unic, cred eu, pentru că nu e teatru, ci și dincolo de el, până la cine face teatru și de ce se face teatru. Și ce mod mai bun de-a descoperi lucrurile astea dacă nu fiind acolo, alături de tinerii care au ales să se lupte cu norocul și vuietul domeniului întocmai din pasiunea lor pentru joc și pentru scenă?
