Fragment în premieră – Editura Humanitas

Un fragment în premieră din romanul Safari de Mihai Măniuțiu, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.

Într-o casă în ruină s-a adunat un grup de marginali, cu o misiune. Un spațiu închis, unde loialitatea se ames­tecă cu ura și frustrarea. Cineva trebuie să primească o lecție. Sub influența dominatoare a liderului, grupul pornește la vânătoare – un safari în care lucrurile scapă de sub control. Pentru cel care ne poartă prin această lume crepusculară, aventura devine o expediție interi­oară, o confruntare cu propriile spaime și limite. În atmosfera apăsătoare, cu accente de film noir, o apariție aduce o lumină neașteptată, o urmă de speranță într-o lume care se destramă.

Între oniric și real, povestea se desfășoară ca o coborâre în adâncul unei umanități pierdute. În prăbușirea ei, sub privirea lucidă a unui autor care orches­trează totul cu o remarcabilă finețe vizuală, se întrezărește un spațiu al întrebărilor.

MIHAI MĂNIUȚIU, regizor de teatru și scriitor, a montat în teatre importante din România și străinătate, creațiile sale primind numeroase premii pentru cea mai bună regie, originalitate și cel mai bun spectacol al anului. Ca scriitor, a publicat mai multe volume de poeme, precum și volume de povestiri cu tentă onirică și fantastică: Un zeu aproape muritor (1982), Istorii pe care n-am să le scriu (1998), Opiniile unui călător nedemn de încredere (2011), Filip și întunericul (2019), nominalizat în 2020 pentru premiul Cartea de literatură pentru copii și tineret a Uniunii Scriitorilor din România, Jucându-l pe Mefisto (2021) – distins cu Premiul Cartea Anului pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2022 (Premiul Liviu Rebreanu). La Editura Humanitas, Mihai Măniuțiu a publicat eseul Despre iluzie și mască (2007), romanul Aventurile hingherului în Balkanya (2015), culegerea de proze Fuga cu Henri (2017) și romanul A șaptea viață a lui Alexandru Royce (2022) – pentru care a fost nominalizat la Premiul USR (Cartea de proză). În anul 2006, creației sale literare și teatrale i-a fost dedicat volumul Dansând pe ruine de Dan C. Mihăilescu. | www.maniutiu.com

FRAGMENT

NU MĂ SUSTRAG: DESPRE MINE AM ȘI N‑AM CE MĂRTURISI. În creierul meu nu‑s o droaie de cutiuțe cu povești, însă lucrul de care m‑am prins la un moment dat, ca o descope­rire, ca un alt fel de a fi primit în lume, fie și pe ușa din dos, sau pe alte uși, la fel de ascunse, de vreme ce altele nu‑s, este că o parte din mine doare, dacă dai, și o alta nu doare, oricât și oricum ai da. Oricât de tare ai burduși‑o. Într‑o parte simt durere, în cealaltă trebuie să insiști mult ca să simt că ar fi măcar o posibilitate a durerii. Am ținut pentru mine desco­perirea asta și i‑am lăsat să dea, cât încape, în partea care nu doare.

LOCUL UNDE NE AFLAM AVEA MULTE NUME. FIECARE‑I zicea după capul lui. După cum se nimerea cine‑i șeful. Că degeaba se bătea‑n piept Proletaru, spoiala de șef nu stătea bine pe el. Celula, Cuibul, Incubatorul, Seiful, Sălașul, Casa albastră, Casa cu păsări, Seminarul.

Clopotaru protesta:

Până și‑n asta e nevoie de unitate. N‑atingi esența fără unitate.

Tare‑i plăcea să zică „esență“.

Proletaru își vântura degetul arătător spre tavan:

Aicea, în Incubator. Adică în Clocitoare. Să ne dezvoltăm în sensul dorit.

În Clocitoare, în Incubator, eu aveam o cămăruță în­gustă, cam cât o debara, în care depozitaseră vechituri de‑ale lor. Pe un stelaj de lemn – unelte ruginite, clești, foar­feci, un balot de sârmă, măști cu tuburi crăpate. La ce naiba le trebuiau măști de gaze? Câteva bulane de cauciuc. Și câ­teva carcase sparte de walkie‑talkie.

Cine o fi locuit aici înainte? Pereții îs toți albaștri, coșco­viți, și‑s zugrăvite păsări peste tot, și pe tavane, și pe culoare.

Pentru noi le‑a pictat ăla de le‑o pictat, susținea Prole­taru. Când ne‑om lua zborul, atunci să te ții! Să vezi numa’ când ieșim de la strâmtoare. Din catacombe.

Se vedea pe el că are un fel de fluturare și de excitație când zicea asta.

Bă frate, ce catacombe? Casa, ce‑i drept, stătea să se dă­râme peste noi, scârțâiau toate, mai ales scara ce ducea la etaj. Dar era dată cu albastru și avea ferestre. Păi cum, asta‑i catacombă? Asta‑i ceva subteran și pe dedesubt? Singurii pe dedesubt, în sensul că chiar așa stătea treaba, eram noi. Eram pe dedesubt de orice.

Ne‑a adunat Proletaru să ne instruiască:

Știți care‑i simbolul? Care‑i rostul? Păsările nu‑s ca să se ascundă aicea, în Cuib, în Seif. S‑au strâns aici, în Sălaș, ăsta‑i simbolul, ca să zboare deodată și să acopere cerul cu zborul lor.

Era o tâmpenie, ca mai tot ce debita Proletaru. Dar mi‑a plăcut, m‑a atins unde nici eu nu știam că pot fi atins. Să acoperi cerul, da, cu un zbor, cu câteva păsări! Asta era safari. Mi‑a plăcut.

Clopotaru îi zicea casei Seifu’. Mie‑mi convenea. Se chema că suntem de preț. De mare preț. L‑am întrebat:

Așa‑i zicem noi Sălașului, sau așa‑i zic șefii, oricare ar fi ei?

Șefii? se sclifosea Clopotaru. N‑au ei timp pentru asta, noi le numim, deși, la drept vorbind, nu noi numim lucru­rile, ei le numesc.

Oricum, mă socoteam eu, în seif ții numai lucruri pe care n‑ai vrea să le pierzi. Îmi plăcea asta și‑mi convenea. Și exact, da’ exact cât îmi plăcea și‑mi convenea, tot pe‑atât nu‑mi plăcea, dacă mă luai la bani mărunți. Ba mă și necă­jea. Mă râcâia. Că lucrurile de mare preț trec de la unii la alții, după împrejurări, și nu au un ce anume și fix al lor, unul de să zică: Stop! Eu nu‑s al tău, îs al altuia, al ăluia de mă vrea și‑l vreau și eu.

Eu am știut dintotdeauna al cui vreau să fiu. Al nimănui. Adică al meu – și‑apoi pauză, pauză, pauză. Și‑apoi, bine, mă, hai să fiu și al tău, da’ numa’ așa, de‑ncercare, până văd cum ți se conectează creierul la coaie.

Seiful, sau Clocitoarea, sau cum mă‑sa îi mai puteai zice, se deschidea pe o singură parte, prin spate, și nu era chiar foarte ușor de ajuns îndărătul clădirii, proptită cu bârne. Cu stâlpi înclinați, de lemn, care țineau zidurile să nu se îmburde.

Asta înseamnă Seif, ne‑a lămurit Clopotaru. Ba chiar de două ori seif.

O dată că asta era, cu noi înăuntru, și a doua oară că arăta în așa fel, că nimeni n‑avea grija la ce e înăuntru.

E ca un dublu cifru, ne explica și Maseuru. Nici noi nu știm sigur‑sigur, deși suntem înăuntru, dacă e ceva înăun­tru.

În Seif, mă gândeam, ar trebui să fii un pic strâmtorat. Nu că n‑aș fi fost, dar nu mă simțeam, pentru că era fereas­tra aia, de deasupra, prin care vedeam cum se schimbă cerul, norii, cortină după cortină. Numai ce‑ți mijeai ochii și ve­deai de toate. Ca la teatru. Despre care eu știu destul de multe. Ăilalți băieți stăteau în camere mai largi, însă cu geamurile acoperite cu ziare, să nu se poată ghici de afară ce mișcă înăuntru. Încăperi mai largi, dar cumva zidite, chiar dacă numai cu hârtie. A mea nu era zidită.