Traducere din franceză de Doru Mareș
CÂSTIGATOR AL PREMIULUI GONCOURT
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2023
„Păsările se duc să moară în Peru“, nuvela care dă titlul volumului, a fost publicată mai întâi în revista franceză Playboy, în 1964, și a stat la baza filmului omonim din 1968, scris și regizat de Romain Gary, avându-i în distribuție pe marii actori Jean Seberg, Maurice Ronet, Pierre Brasseur și Danielle Darieux.
Ironice și tragice, cele șaisprezece nuvele reunite în volumul Păsările se duc să moară în Peru sunt o invitație în universul cosmopolit al autorului. Din Peru în souk-urile Istanbulului, dintr-un sat oarecare din România și până în îndepărtatul La Paz, natura umană și mai cu seamă slăbiciunile acesteia devin rând pe rând materia intransigenței sau a indulgenței autorului. Ironia lui Romain Gary și umorul negru, coroziv străbat fiecare pagină și conturează tipologiile umane – aventurierul, naivul, devotatul, încăpățânatul, deziluzionatul, vanitosul, arogantul, ticălosul, obtuzul, odiosul, bruta, optimistul. Cu toții se află fie la granița dintre viață și moarte, fie la cea dintre renunțare și încredere.
De la prima nuvelă, „Păsările se duc să moară în Peru“ – în care Jacques Rainier, apăsat de un val de singurătate, alege să trăiască la zece kilometri nord de Lima, într-un fel de cimitir al păsărilor –, și până la „Glorie iluștrilor noștri pionieri“, nuvela profetică ce încheie volumul, care aduce în prim-plan mutațiile suferite de umanitate în urma unor radiații benefice, Romain Gary expune, cu ironie, dar și poetic, infinitele feluri de a fi ale personajelor sale. Granița fragilă dintre animalitate și civilizație traversează fiecare nuvelă, fiind deopotrivă firul care dă unitate volumului.
„N-a fost nimic premeditat: scriind aceste nuvele, eram convins că mă las doar în voia plăcerii de a povesti. Abia în clipa când le-am organizat într-un volum, mi-am dat seama de inspirația care le leagă: demonii mei obișnuiți m-au împiedicat încă o dată să renunț. Aerul meu amuzat și ironic nu păcălește pe nimeni: fenomenul uman continuă să mă sperie și să mă facă să ezit între speranța într-o revoluție biologică, oricare ar fi aceea, și o revoluție pur și simplu.“Romain Gary
„Un scriitor de un profetism tranșant și maiestuos de romantic.“
The New York Times
Romain Gary – J. Robert © Gallimard
Scriitor (romancier, eseist, autor de memorii), aviator, diplomat, regizor, scenarist, Romain Gary, pe numele adevărat Roman Kacew, s-a născut pe 8 mai 1914 la Vilnius, într-o familie evreiască, și a crescut la Varșovia, unde mama sa l-a botezat catolic. În 1928 s-a stabilit în Franța. A studiat Dreptul la Aix-en-Provence și Paris. În timpul războiului, când și-a luat numele de Gary, a fost pilot în Forțele Aeriene Franceze Libere, primind ulterior multe medalii și distincții, printre care titlul de Comandor al Legiunii de Onoare. L-a întâlnit pe generalul De Gaulle în 1940 la Londra și a rămas toată viața un admirator al acestuia. După război, cariera de diplomat avea să-l poarte la Sofia, Berna, New York, Londra, Los Angeles. S-a căsătorit în 1945 cu jurnalista britanică Lesley Blanch, de care a divorțat în 1963. Numit consul general la Los Angeles, a întâlnit-o pe actrița Jean Seberg, cu care s-a căsătorit în 1963, a avut un fiu și de care a divorțat în 1970. Pe 2 decembrie 1980, la un an după ce aceasta s-a sinucis, Romain Gary s-a împușcat. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, mai întâi ca Gary, apoi ca Émile Ajar (identitatea lui Ajar s-a aflat abia după moartea autorului). Opera vastă, eterogenă, semnată Gary se întinde pe mai mult de patru decenii. Dintre romanele și culegerile sale de nuvele menționăm: Educație europeană (Éducation européenne, 1945; Humanitas Fiction, 2020), Marele vestiar (Le grand vestiaire, 1948; Humanitas Fiction, 2021), Rădăcinile cerului (Les racines du ciel, 1956; Humanitas Fiction, 2022), distins cu Premiul Goncourt, Promisiunea zorilor (La promesse de l’aube, 1960; Humanitas Fiction, 2018), Păsările se duc să moară în Peru (Les oiseaux vont mourir au Pérou, 1962; Humanitas Fiction, 2023), Lady L. (Lady L., 1963; Humanitas Fiction, 2021), La tête coupable (1968), Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea (Au-delà de cette limite votre ticket n’est plus valable, 1975; Humanitas Fiction, 2019), Clar de femeie (Clair de femme, 1977; Humanitas Fiction, 2017), Zmeie de hârtie (Les cerfs-volants, 1980; Humanitas Fiction, 2019) etc. Sub pseudonimul Émile Ajar au apărut Gros Câlin (1974), La vie devant soi (1975, Premiul Goncourt), Pseudo (1976), L’angoisse du roi Salomon (1979).
***
– Fragment –
Înalt, zvelt, cu acea eleganță care dă atât de bine când mâinile sunt lungi și delicate, cu degete ce par mereu să sugereze intimitatea de-o viață cu obiectele de artă, cu paginile unei ediții rare sau claviatura unui pian, ambasadorul, conte de N., își petrecuse întreaga carieră în posturi importante, dar reci, departe de Mediterana, pe care o urmărea cu o pasiune tenace și ușor mistică, de parcă între el și marea latină ar fi existat o legătură lăuntrică, profundă. Colegii din corpul diplomatic de la Istanbul îi reproșau o anume rigiditate, care părea să se potrivească prea puțin cu gustul lui pentru lumină și pentru tandrețea italiană – gust pe care, de altfel, și-l mărturisea rareori –, și lipsa de afabilitate; cei mai perspicace sau mai indulgenți recunoșteau aici marca unei sensibilități excesive, ba chiar a unei vulnerabilități pe care bunele maniere nu reușeau mereu să o protejeze. Poate că dragostea lui pentru Mediterana nu era decât efectul unui transfer, și prin ea oferea cerului, soarelui, jocurilor tumultuoase ale seninului și apei tot ce restricțiile generate de educație, de profesie și, fără îndoială, de propriul caracter îl împiedicau să dăruiască liber ființelor omenești sau uneia singure dintre acestea. La douăzeci și trei de ani se însurase cu o prietenă din copilărie, lucru care, pentru el, nu fusese decât o modalitate de a evita să abordeze lumea străinilor. Se spunea despre el că era un exemplu rar de diplomat care știuse să își apere personalitatea de capcana totală a funcției; afișa de altfel un ușor dispreț față de oamenii care, pentru a-i folosi cuvintele, „prea semănau cu ce vindeau“, și așa, îi explica fiului mai mare, care îl urma în carieră, dezvăluirea prea limpede a limitelor propriei personalități nu este nici în avantajul omului și nici al profesiei. Rezervă ce nu îl împiedicase să își îndrăgească profund meseria căreia acum, la cincizeci și șapte de ani și la al treilea post de ambasador, ajuns în culmea onorurilor și tată a patru copii minunați, avea sentimentul confuz, dar neliniștitor, pe care nu reușea să și-l explice, că îi sacrificase totul. Soția fusese pentru el camarada perfectă; o anume îngustime de spirit, pe care i-o reproșa în taină, era poate tot ce îi folosise mai bine în carieră, cel puțin în manifestările ei cele mai superficiale, dar în nici un caz de neglijat, în așa fel încât, de douăzeci și cinci de ani, tot ce însemnase prăjiturele, aranjamente florale, daruri cu iz de mită, procesiuni, corvoada conformismului și plicticoasele frivolități ale vieții diplomatice fuseseră ținute în mare măsură departe de el. Soția lui părea să-l protejeze instinctiv prin tot ce însemna strictețe în ea, „cum se cuvine“, convențional, iar el ar fi fost stupefiat să afle în ce măsură intra dragostea în ce credea a fi o simplă lipsă de orizont. Erau de aceeași vârstă; domeniile familiilor lor se învecinau pe malul Balticii; părinții lui aranjaseră căsătoria fără să aibă vreo îndoială că ea era îndrăgostită de el încă din copilărie. În prezent era o femeie rigidă, slabă, îmbrăcată cu acea indiferență care implică renunțare; avea o slăbiciune pentru eșarfele de catifea neagră, petrecute în jurul gâtului, care nu fac decât să atragă atenția asupra a ceea ce se încearcă să se ascundă. Cerceii prea lungi accentuau bizar fiecare mișcare a capului și confereau ceva patetic lipsei sale de feminitate. Își vorbeau puțin, de parcă ar fi existat între ei un acord tacit; ea se străduia să-i ghicească și cele mai mici dorințe și să-l țină cât mai departe de relațiile cu ceilalți; una dintre grijile constante ale vieții lui fusese întotdeauna să evite ca, întorcându-se brusc, să surprindă privirea adoratoare pe care soția sa nu se putea împiedica să nu o îndrepte uneori către el. Rămăsese convins că recurseseră amândoi la un mariaj de conveniență și că a fi soție de ambasador fusese scopul și încoronarea întregii ei vieți de femeie. Ar fi fost uimit și poate chiar indignat să știe că nevasta își petrecea ore întregi prin biserici, rugându-se pentru el. Încă de când se căsătoriseră, aceasta nu-l uitase niciodată în rugile ei fervente, în care implora cerul de parcă și-ar fi știut bărbatul expus neîncetat vreunui pericol tainic. Până și în ziua de azi, la apogeul unei vieți exemplare, când copiii erau mari, și nimic nu părea a-l mai amenința pe cel pe care-l înconjurase cu o tandrețe mută și dureroasă parcă, ciudat de secretă până-n chiar intimitatea cuplului lor, până și în ziua de azi, după treizeci și cinci de ani de viață în comun, i se întâmpla să petreacă ore întregi îngenuncheată în biserica franceză din Pera, cu batista de dantelă frământată între degete, rugându-se ca nici una dintre acele mașinării infernale cu efect întârziat, pe care destinul le așază uneori, încă de la naștere, în inima omului, să nu facă dintr-odată explozie în el. Dar de ce pericol interior s-ar fi putut teme o ființă a cărei întreagă viață nu fusese decât o lungă zi însorită, de o vizibilitate perfectă, o lentă și liniștită înflorire a unei personalități întru propria-i vocație?
Contele își petrecuse cea mai mare parte a carierei în marile capitale, dar îi mai rămăsese o ambiție, aceea de a fi numit într-o bună zi la Roma, în inima acelei Mediterane la care continua să viseze cu fervoare de îndrăgostit. Destinul totuși părea că se înverșuna să îi împiedice realizarea dorinței. Fusese de mai multe ori pe punctul de a fi numit la Atena, apoi la Madrid, dar în ultimul moment o decizie neașteptată a administrației îl aruncase departe de țintă. Deși nu o mărturisise vreodată, soția lui primise de fiecare dată cu o anume ușurare ceea ce contele de N. considera o răsturnare a șansei. Până și cele câteva săptămâni de vacanță pe care le petrecea în fiece an cu copiii în Capri sau Bordighera îi făceau rău; caracterul ei, obișnuit cu reticența, temperamentul, în largul lui doar în climatul rarefiat, care părea să sugereze agreabil absența pasiunii, tenul chiar, foarte palid, care se potrivea perfect cu discreția grea a draperiilor întotdeauna lăsate, toate acestea făceau ca Mediterana să-i pară o junglă de culori, parfumuri și sunete în care nu se aventura decât împotriva inimii. Găsea ceva imoral în atâta lumină, ceva ce se învecina cam prea mult cu nuditatea. Pasiunile și inimile nu mai erau acoperite de voalurile pudice ale frigului, ceții sau ploii: totul mărturisea, totul proclama, totul se exhiba și se oferea. Mediterana avea asupra ei efectul unui imens loc rău famat, și nu se putuse obișnui niciodată cu gândul de a se duce acolo împreună cu copiii; nu risca s-o facă decât cu două guvernante și un preceptor pentru băieți; când aceștia se jucau pe plaja de la Lido, nu-i scăpa din ochi, de parcă s-ar fi temut că valurile și marea urmăreau să le dea niște sfaturi imorale sau să-i învețe cine știe ce joc interzis. Avea oroare de izbucniri și trata natura cu o extremă rezervă, de parcă ar fi crezut-o capabilă de manifestări scandaloase; era mereu încordată, mereu nervoasă, de o nervozitate controlată și reprimată, care se observa doar în tremurul mai pronunțat al cerceilor; dădea o atenție extremă manierelor, convențiilor și se purta de parcă scopul vieții sale era să treacă neobservată. Nu ar fi fost greu de imaginat că o educație atât de strictă ca a ei poate fi încununată de succes și s-ar fi dovedit o soție perfectă de ambasador, dacă nu ar fi fost oarecum lipsită de aptitudinea de a surâde. Zâmbetele ei erau rare, forțate, ca un frison înghețat; era una dintre acele ființe despre care e greu să spui ceva, dar la fel de greu să le uiți. Nu se putea sătura de funcția ei, de grija pentru cariera soțului, de educația copiilor; se irosea fără odihnă în vizite, opere de binefacere, recepții, obligații mondene pe care le detesta tot atât cât soțul ei, fără ca acesta s-o fi știut, dar pe care le accepta cu amabilitate, fiindcă erau unicele dovezi de dragoste și de devotament pe care și le putea permite față de el. Chipul cu buze subțiri, cu trăsături un pic cam ascuțite, de pasăre palidă, purta pecetea unei hotărâri constante, nu se știa care, al unei voințe îndreptate către un singur scop, greu de imaginat. Lăsa impresia că ascundea un secret, că știa ceea ce nimeni, niciodată, cu nici un preț, nu ar fi trebuit să bănuiască, și asta se vedea din neliniștea subită a privirii, din nervozitatea crispată a mâinilor, din rezerva pe care o manifesta, sub vreunul dintre zâmbetele ei fugare, care înghețau, adresat soțiilor colaboratorilor bărbatului ei, care-i căutau prietenia și pe care le suspecta pe loc că țineau să-i forțeze intimitatea. Se presupunea că era torturată de ambiție și era ironizată un pic atenția extremă, geloasă și uneori aproape speriată cu care veghea asupra a ceea ce, de multă vreme, nu părea să mai solicite atâtea eforturi – situația soțului și viitorul copiilor, care erau patru, doi băieți și două fete: cel mai mare începuse, la rândul lui, serviciul pe post de atașat la Paris; cel mic era la Oxford și tocmai sosise la Istanbul pentru a-și petrece vacanța, pregătindu-și examenul; fetele, una de șaisprezece și cealaltă de optsprezece ani, locuiau cu părinții.
Contele de N. era de mai bine de un an la postul de la Istanbul și-i plăcea locul în care civilizațiile muriseră într-atâta frumusețe; de altfel avusese reușite admirabile în Turcia și avea un respect sincer și amical pentru acest popor mândru și curajos. De ceva vreme, capitala fusese mutată la Ankara, pe care voința lui Atatürk o făcuse să se ivească rapid din pământ; ambasadele însă întârziau, se lăsau rugate și, profitând de vară, rămâneau încă pe malul Bosforului. Contele își petrecea diminețile la cancelarie; după-amiezile se plimba îndelung printre moschei, prin souk-uri, întârziind pe la negustorii de obiecte de artă și antichități; rămânea ceasuri întregi meditând în fața unei pietre prețioase ori mângâind, cu degetele lui lungi și fine, care păreau făcute pentru acest gest, o statuetă sau o mască, de parcă ar fi vrut să încerce să-i redea viața. Asemenea tuturor cunoscătorilor, simțea nevoia să atingă, să țină în mână lucrul cu care i se delecta ochiul, iar anticarii îi deschideau grăbiți vitrinele, și apoi îl lăsau singur pentru a-și trăi plăcerea. Cumpăra însă puțin. Nu din avariție. Pur și simplu, de fiecare dată le lipsea ceva până și celor mai frumoase piese. Descoperea, puțin înfierbântat, potirele, icoanele, cameele, o statuetă, un peisaj în email, scânteierea bijuteriilor, uneori mâna i se crispa de nerăbdare, de vid, de tânjire aproape fizică, dar de fiecare dată ceva lipsea. Frumusețea însăși a operelor de artă nu făcea decât să-l exaspereze, căci îi sugera, cu un soi de neputință, o perfecțiune mai mare, mai completă, căreia arta nu-i era decât un umil presentiment. Uneori, pe când degetele îi urmau formele unei statui pe care inspirația artistului le impusese, îl cuprindea dintr-odată o tristețe profundă și era nevoit să facă un efort pentru a-și păstra aerul demn și sigur pe sine pe care toată lumea îl aștepta de la el. În asemenea clipe resimțea cu un plus de acuitate sentimentul unei vocații ratate. Totuși, niciodată nu visase să fie artist. Chiar gustul pentru artă nu-l prinsese decât târziu. Nu, era ceva în mâinile, în degetele lui – ca și cum aceste mâini ar fi avut un vis al lor, o aspirație independentă de voința lui și pe care nu le-o înțelegea. Lui, care nu suferise niciodată de insomnie, i se întâmpla din ce în ce mai des să rămână ore întregi fără să adoarmă, cu acea chemare tulburătoare, fizică trezindu-i-se în căușul palmelor, precum nașterea nocturnă a unui nou simț. Până la urmă i se făcea rușine de negustori și dădea mai rar prin souk-uri. Ajunsese chiar să vorbească despre asta cu soția lui la micul dejun, care era o ceremonie familială, celebrată pe terasa de la Therapia, deasupra Bosforului, sub o umbrelă albastră: majordomul cu mănuși albe transporta solemn instrumentele ritualului, doamna de N. prezida ceremonia într-o atmosferă admirabil pusă la punct, în care numai albinele introduceau uneori o notă de neprevăzut. Contele abordase subiectul ușor indirect, simțindu-se vinovat, deși nu știa deloc din ce motiv; alesese de altfel subiectul cu un absurd sentiment de vinovăție, pentru a o termina cu el.
— Până la urmă o să-mi construiesc aici o reputație serioasă de avar. Îmi petrec timpul pe la anticarii din Istanbul, fără să fac nici cea mai mică cumpărătură. Ieri după-amiază trebuie că am rămas o jumătate de ceas în fața unei statuete a lui Apollo, fără a mă putea hotărî. Mi se pare că le lipsește întotdeauna esențialul până și obiectelor de artă perfecte. Credeam totuși că una dintre trăsăturile mele de caracter e indulgența, sentiment care rareori face pereche cu gustul intransigent al perfecțiunii. Până la urmă voi lăsa negustorilor impresia că și dacă mi-ar oferi o statuie a lui Phidias, tot aș găsi ceva de zis.
— Într-adevăr, ar fi mai bine să cumperi ceva, a spus contesa. Jumătate din bârfele care circulă prin corpul diplomatic se nasc în souk-uri. Și ajung uneori pentru a marca o carieră. În orice caz, fiecare știe zi de zi ce a cumpărat și cel mai neînsemnat atașat și cât a plătit.
— Data viitoare am să cumpăr indiferent ce, a răspuns contele vesel. Recunoaște însă că e mai bine să fiu acuzat, cum zic francezii, că sunt „lipit de banii mei“ decât să dau dovadă de prost gust. Fata cea mare se uita la mâinile delicate ale tatălui ei, așezate pe fața de masă.
— E de ajuns să ți se vadă mâinile, tati, ca ezitările să capete o explicație. Te-am văzut chiar eu la Ahmed, ieri, mângâind visător o statuetă egipteană. Păreai în același timp fascinat și trist. Ai ținut nici nu mai știu cât figurina în mână, după care ai pus-o la loc în vitrină. Niciodată nu te-am văzut atât de abătut. În realitate, ești prea artist ca să te poți mulțumi doar să contempli. Ai nevoie să creezi chiar tu. Sunt convinsă că ți-ai ratat vocația…
— Christel, te rog, i-a spus contesa cu blândețe.
— Ce vreau să zic e că, sub învelișul acesta de diplomat desăvârșit, s-a ascuns timp de treizeci de ani un artist pe care voința ta l-a împiedicat să se manifeste, dar care acum își ia revanșa. Tati, sunt convinsă că ești pătruns de geniul artei și că în tine există un foarte mare pictor sau un foarte mare sculptor, care a stat închis o viață-ntreagă, în așa fel încât în ziua de azi, pentru tine, fiecare obiect de artă este un reproș, o remușcare. Ți-ai petrecut viața căutând în contemplare o satisfacție artistică pe care numai creația o poate oferi. Casa ți s-a transformat puțin câte puțin în muzeu, dar te încăpățânezi să-ți continui pe la toți anticarii din Istanbul cotrobăielile nerăbdătoare în căutarea unei opere care, de fapt, e în tine. Toate aceste miniaturi, sculpturi, bibelouri stau în jurul tău ca o dovadă a unei vieți ratate…
— Christel! a ridicat severă tonul contesa.
— Ei, totul e relativ, bineînțeles. Mă refer numai la vocația artistică. Când ești în souk, la Ahmed, în fața imaginii de piatră a vreunui zeu păgân, ceea ce te torturează e voința de a crea. Nu te poți mulțumi cu opera altuia. De altfel, toate acestea îți sunt scrise pe mâini.
Contele a simțit dintr-odată o prezență speriată și încordată alături: soția lui. Să se discute cu atâta ușurință despre cariera lui, despre această suită de onoruri care i-a fost viața, iată, fără îndoială, ceva ce-i era greu să admită ori pur și simplu să tolereze. Contele a tușit discret și și-a dus șervetul la buze: că putuse intra atâta pasiune în dragostea de respectabilitate, de demnități, de onoruri, iată ceva ce nu reușea să conceapă. Nu-i dădea prin cap că ceea ce numea „dragostea de respectabilitate, de demnități, de onoruri“ poate că era pur și simplu dragoste. Ce, din contră, știa, și asta cu ranchiună, era că, fără ea, ar fi abandonat cariera încă de mult, pentru a trăi într-un sat oarecare de pescari italieni, pictând, sculptând… Inconștient, mâna i s-a strâns cu o ciudată senzație de necesitate, cu un soi de nostalgie fizică în degete.
— Mie mi se pare că, mai degrabă, tati are mâini de muzician, a intervenit fata cea mică. Parcă le vezi atingând ușor o claviatură, corzile unei viori sau chiar ale unei chitare…
O albină a bâzâit o clipă pe deasupra feței de masă, între miere și vaza cu flori; pe apa Bosforului trecea un caiac cu exact atâta langoare de câtă era nevoie pentru a nu perturba lâncezeala privirii; pe pietrișul din față s-a auzit zgomot de roți.
— Șoferul, a spus contele.
S-a ridicat, le-a zâmbit copiilor, a evitat să-și îndrepte ochii către soție și a urcat în automobil. Pe drum, de două sau trei ori, și-a privit mâinile. Era impresionat de însuflețirea fetei lui, de raționamentul ei volubil și ingenuu. Era adevărat că de ani de zile contemplarea nu-i mai era de ajuns și că în el creștea dorința bizară, dar irezistibilă, de a gusta mai intim din frumusețea lumii, de a o duce la buze ca pe o cupă de vin… S-a aplecat spre șofer.
— La Ahmed.
