Forța dirijorului și puterea muzicii, câștigul melomanilor

Recunosc cinstit că înainte de concert habar n-aveam cine e Bryce Dessner, compozitorul primei piese din concert. N-avusesem timp să caut detalii despre el și nici nu m-a interesat prea mult, pentru mine concertul era prilejul să-l văd live pe Manfred Honeck, dirijorul de origine austriacă, dar cu o carieră internațională consolidată de-a lungul anilor și legată definitiv de spațiul american, unde a condus mai multe orchestre, dar și de universul operestic. El este recunoscut pentru forța pe care o imprimă concertelor dirijate de el însuși, dar și pentru talentul cu care duce orchestra pe niște culmi ale performanței greu de atins. Așadar, dorința de-al vedea dirijând m-a determinat să-mi adaptez programul zilei, astfel încât să mă pot bucura de întâlnire în voie. Și a fost cu asupra de măsură de încântare! Un concert greu de scos din memoria melomanilor cu state vechi și care, în mod cert, va fi pe lista asocierilor și comparațiilor pentru mult timp de aici înainte.

Compoziția lui Bryce Dessner a deschis seara, un concert pentru două piane și orchestră, ceea ce se vede/ascultă mai rar pe scenele românești. La cele două piane au fost Katia & Marielle Labèque, cele pentru care Dessner a compus special concertul în 2018 și, mai mult, ele au avut exclusivitatea interpretării acestuia până în 2022. Cu alte cuvinte, dacă cineva voia să audă concertul pe una din scenele muzicale ale lumii, trebuia să caute afișele cu numele celor două surori. Pentru necunoscători, nu e o practică neobișnuită în lumea componisticii de muzică nouă și cred că ar fi foarte utilă o dezbatere cu jurnaliștii pe tema drepturilor de interpretare și în România – de ce și când se poate cânta o piesă de muzică contemporană, în ce condiții, ce înseamnă comisionatul în lumea muzicii etc. Revenind la cele două pianiste și concertul lor, ce s-a întâmplat pe scenă m-a făcut să-mi dau seama, încă o dată, dacă mai era nevoie, de cât de importantă este muzica de film. Concertul pune în valoare virtuozitatea pianistelor, dar și capacitatea acestora de a comunica cu orchestra și dirijorul. Fascinantă puterea pianistelor de a transforma pianele în instrumente de percuție și de a pune astfel în valoare universuri muzicale cu adevărat speciale. Iată ce scria în 2021 Petr Veber pentru Klasika:

„The composition begins without hesitation and, for more than 20 minutes, is impressively symphonic with a rich section of percussion instruments and with both pianos also used primarily as percussive instruments.

The result of Dessner’s distinctive invention is impressive music that exudes power; music that is not minimal at all, but still maintaining some of its repetitiveness, straightforwardness and a little magic.”

Și așa a fost și în după-amiaza zilei de 30 august: un concert născut din pasiunea celor două pianiste, care cu ajutorul dirijorului și al unei orchestre de top au reușit să smulgă și un bis de la public. Chiar dacă dirijorul era practic ascuns în spatele pianelor, tot am reușit să-i văd freamătul degetelor de la mâna stângă (un neastâmpăr care mi-a adus aminte de un alt mare dirijor, din păcate intrat într-un con de umbră din cauza războiului dintre Ucraina și Rusia). Manfred Honeck a avut grijă să mențină în permanență colaborarea dintre orchestră și pianiste, ba chiar și să-i dea o amploare neobișnuită. E o plăcere să vezi muzicienii din orchestră bucurându-se de solo-urile pianistelor și de bisul acestora, după cum e o plăcere să observi galanteria dirijorului, singurul bis al serii fiind cel al pianistelor.

Partea a doua a concertului susținut de Czech Philharmonic condusă de Manfred Honeck a fost Simfonia nr 5 deCeaikovski. Honeck n-a avut nevoie de partitură ca să dirijeze o orchestră care a dat dovadă de un profesionalism greu, greu de atins de orchestrele filarmonicilor românești. Cu motivele recurente care se aud în toate cele patru părți, simfonia n-are cum să te lase indiferent, cu o singură condiție, să fie cântată impecabil. Ori Honeck a făcut ce-a făcut, astfel încât muzicienii să dea un concert memorabil. Corzile, percuționiștii și suflătorii au contribuit la alcătuirea unei atmosfere de concert unică, astfel încât în sală aproape că nu se mai respira. Ca niciodată, n-a sunat niciun telefon, n-a căzut nicio sticlă (în prima parte s-a auzit o singură sticlă căzând, dar norocul a fost că era pe o pauză de concert). Rarisime momentele în care la final, strigătele de Bravo să vină și din partea tinerilor, dar și din partea melomanilor cu state vechi. Iar aici cred că este meritul lui Manfred Honeck, dar și al orchestrei.

Tot timpul concertului lui Ceaikovski m-am gândit la… Cehov. Mi-am adus aminte de o scrisoare trimisă de Cehov compozitorului, în care îi cerea acordul să-i dedice „o cărțulie” (scrisoarea a fost trimisă la 12 octombrie 1889). Ulterior, compozitorul îi răspunde încântat și îi cere la schimb o fotografie cu el. De ce mi-am adus aminte de el acest schimb epistolar? Pentru că mi-am dat seama că în ultimii ani am tot văzut montări ale pieselor lui Cehov (mă refer la cele de pe scenele românești), dar în niciuna din ele nu era inclus nici măcar un fragment de muzică clasică, deci nici vorbă de Ceaikovski. La felul cum a sunat în seara asta simfonia nr 5 sub cupola Ateneului Român, credeți-mă, e o mare pierdere pentru iubitorii de teatru. Dar, revenind la Manfred Honeck și concertul susținut în cadrul Festivalului Internațional George Enescu împreună cu Katia & Marielle Labèque și Czech Philharmonic: Honeck nu ne-a înșelat așteptările, orchestra a cântat ca pentru un festival internațional de top, iar cele două pianiste au fost cele mai bune ambasadoare pentru un concert cu două piane.