Forma tăcerii – coordonatele existenței

Cristian Fulaș a debutat ca scriitor în anul 2015 cu romanul Fâșii de rușine. Prima sa scriere de autor s-a impus imediat și a fost apreciată cu trei premii autohtone de mare valoare. I-au urmat și alte volume de autor cel puțin la fel de bine primite. În aceeași măsură, îi datorăm intelectualului român peste 50 de traduceri din engleză, italiană și franceză.

Între 2016 și 2024 a scris romanul Forma tăcerii, dedicat propriei mame. De la început, voi susține că această carte a lui Cristian Fulaș este o voce unică în literatura română recentă, o scriere fluviu, un monolog fără cusur, un roman construit din tăcerile personajelor și din gândurile lor, din remușcări, tulburări și regrete, un compozit de întuneric uman așezat într-o stilistică precum o madlenă proustiană. În primul rând, scriitorul arată întregii lumi că despre moarte, durere și boală se poate vorbi și într-o notă ludică pentru că, până la urmă, viața ne este și o comedie umană, neajunsul de a ne fi născut poate fi parafrazat în manieră cioraniană.

Romanul așază tăcerea în mijlocul existenței ca o punte între viață, boală și moarte, devine asurzitoare, începe să capete o identitate și o formă proprie, capătă corporalitate, definește fiecare personaj în parte și pe toate la un loc, dat fiind că toate trăiesc pe un zgomot de fond care le însoțește peste tot. Debutul cărții este marcat de confesiunile femeii care devine personaj principal despre care aflăm că eu am cincizeci și opt de ani și de șapte ani sunt pe patul de moarte, am tot schimbat paturi în care am mai murit câte puțin, cu fiecare criză și cu fiecare nouă boală pe care o făceam, parcă de nicăieri, am murit în atâtea spitale că am uitat unde am fost. Spitalul și capela sunt cadrele spațiale ale cărții, deși viața a fost în altă parte. A rămas suspendată la nivel de memorie, existența femeii este doar șirul de amintiri pe care le au celelalte opt personaje. Însă, deși mereu a fost dedicată celor din familie, în ultimii ani, cei mai mulți petrecuți în spitale, s-a lovit de o singurătate greu de dus de oricine, de un abandon dureros, conștiința faptului că pentru suferința nimănui timpul nu se oprește, ci curge, la fel ca existențele celorlalți. Niciodată nu le-a mărturisit cât îi era de frică sau cât de mult își dorea ca ei să rămână, iar apoi să o ia acasă, oriunde ar fi fost aceasta, că nimeni nu ar trebui să moară singur și să devină un nume într-un cimitir uitat, o cifră într-o statistică. Dar ei erau mai surzi ca ea. Nu mai era loc pentru ea în lumea viilor, așa că s-a apropiat de cealaltă, a morților, acolo unde ni se promite nici lacrimi, nici suspin.

Tot felul de prostii mi-au spus și n-am avut decât să zâmbesc și să mă prefac că totul era bine, era clar că nu aveau de gând să mă ia acasă și nu aveam de gând să mă obișnuiesc cu ideea, să trăiesc și cu asta și când au plecat am rămas în cameră și a început să-mi fie frică, o frică fizică, transpirasem și începusem să tremur.

Personajele lui Cristian Fulaș, în general, sunt viscerale, trăiesc emoțiile ultimativ și ajung rapid la cititor, îl conving, în răscolesc, îl țin lângă ele, indiferent unde ar fi. Sub o formă ciclică, perspectivele narative încep să curgă echilibrat și aici se declanșează mecanismul rememorării sub forma monologului. Timpul se suspendă, nu se știe ora, ci momentele zilei, cu aproximație. Astfel, pe rând, Tinca, Mitel, Ion, doamna Petrescu, fiica, nea Gică, Măruța, fiul mărturisesc, sub masca tăcerii, la priveghi, legăturile și sentimentele nutrite față de decedată. Ies la suprafață supărări vechi, regrete, ranchiuni, măcinări. Conflictele sunt mocnite, dar pot izbucni oricând. Frigul de noiembrie, vremea întunecată și gri apasă asupra stării lor. Deși toți sunt în același loc nu comunică unii cu ceilalți, nu se naște nicio formă de dialog, fiecare se resemnează și au scurte reflecții precum cea a Măruței.

Ei te părăsiseră, te lăsaseră să mori singură sau cu mine și bărbatu-miu, ceea ce e același lucru și groaznic nu e ce au făcut ei, înfricoșător e că așa facem toți și așa fac toți cei din jurul nostru, îi părăsim pe muribunzi cu mult înainte să moară pentru că viața merge înainte și viii cu viii și morții cu morții.

Momentul priveghiului îi îndeamnă pe toți cei prezenți, adunați din diverse colțuri ale țării, să reflecteze la propria viață și la propriul sfârșit. Teama de necunoscut, de granița nevăzută între aici și acolo, conștientizând că au greșit față de femeia decedată pe care nu o mai vizitau, de care nu mai știau mare lucru. În realitate, este o teribilă frică de imaterialitate, de acel ceva care nu are formă, corp, culoare, pentru că forma nimicului nu există, nu poți pune nimic în dreptul nimicului. Între planul filozofic și cel religios, personajele sunt aplecate mai degrabă asupra celui din urmă, imaterialul înspăimântă, dar buna rânduială iartă din păcate. Respectarea canonului e obligatorie, de ochii lumii sau pentru propria liniște. Profunzimea este ascunsă în umbra imediatului, ce a trecut nu mai poate fi schimbat. Superficialitatea mundană își găsește locul și se așază la loc de cinste. Neamurile se invidiază, se ceartă pentru avere și, în acest punct, Cristian Fulaș dovedește o bună cunoaștere a mediului familial românesc, în special a celui rural. Legăturile de familie, construcția mediului familial, fisurile sale, pericolele exceselor la care se dedau unele dintre personaje, mai ales cel al alcoolului. Arhitectura mediului social este fără cusur, își poartă cititorul pe acel tărâm din care ne tragem mulți dintre noi. O lume sărăcită, decăzută, o lume asupra căreia comunismul și-a lăsat amprenta profund. Fiul, greu încercat de apucăturile nocive, a trăit experiențe care l-au rănit profund, l-au aruncat la marginea lumii, dar, cu toate acestea, încă avea un fel de demnitate a omului căzut, un fel de seninătate a ratării.

În final, peste tot se așterne liniștea, tăcerea cu toate formele sale. Femeia decedată încheie tabloul rememorând ultimele zile de viață. Trecând peste granițele unui roman, Forma tăcerii este o reflecție profundă asupra vieții și a morții, a durerii și bolii ca o claustrare completă a ființei, o anatomie a celor mai ascunse fâșii ale existenței umane.

Forma tăcerii de Cristian Fulaș