Fețele nevăzute ale prieteniei

Aproape toate relațiile noastre sunt, în egală măsură, complexe și complicate. Cumva, ele dospesc în timp, cresc și descresc brusc, iar câteodată chiar explodează și fac prăpăd în jur și în noi. Nici prietenia nu face excepție, mai cu seamă cea adolescentin-îndrăgostită, căci atunci relațiile se leagă puternic, exploziv, e vârsta pe muchie de cuțit, vârsta cruzimilor și a ezitărilor, dar și etapa alegerilor decisive.

Cu Un amicizia (O prietenie, Nemira, 2022), cel de-al patrulea roman al scriitoarei italiene Silvia Avallone, am avut recent o interesantă experiență de lectură. Primit într-un pachet cu alte cărți (despre care auzisem/citisem recenzii între timp), a fost luat și așezat într-o cutie separată, alături de cărțile cu mențiunea „pentru mai târziu”. Asta a fost cam în decembrie. Cuminte, în cutie, cartea aștepta o deschidere, o ieșire la aer, în lume. În februarie, de Ziua Națională a Lecturii, am luat-o cu mine, alături de alte surate, la o clasă de liceeni. Când le-am așezat pe toate la catedră și le-am prezentat tinerilor mei discipoli, mi-am dat brusc seama că despre romanul Silviei Avallone nu am ce să le spun, căci nu-i așa? Nu-l citisem. Câteva fete au fotografiat și au răsfoit cartea, au parcurs cu interes informațiile despre scriitoare și despre carte (copertele 3 și 4), au exclamat încântate: „Wow, e un roman despre adolescență!”, iar eu le-am promis că voi oferi cartea, ca premiu, în cadrul unui viitor concurs de eseuri despre bucuria de a citi. Și uite-așa a început întâlnirea mea cu o cartea amânată tocmai din cauza temei sale (mereu îmi e teamă să nu mă dezamăgească astfel de încercări de a scrie despre vârstele „ingrate”, e greu și nu îți reușește întotdeauna…).

Protagonistele acestui roman sunt două adolescente, Elisa și Beatrice, a căror relație puternică și sinuoasă începe în anul 2000, când ambele fete erau în clasa a IX-a la liceul Pascoli din T, un oraș cu deschidere la mare. Întâlnirea și evoluția relației lor se produce pe fundalul vieții într-un orășel italian în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, cu eternele ciocniri și rivalități între copii și adolescenți, dar mai ales cu fascinația pe care internetul începe deja să o exercite asupra tuturor. Cele două fete funcționează după cunoscutul principiu „contrariile se atrag”: provin din familii disfuncționale, dar diferite ca statut social și material, au experiențe și, în general, povești de viață aparent diferite, ele însele sunt diferite. Povestea relației lor amintește multe de „Prietena mea genială”, celebra carte a și mai celebrei Elena Ferrante: Elisa și Beatrice seamănă Elenei și Lilei aproape mai mult decât s-ar cuveni (de altfel, Silvia Avallone însăși o menționează pe Elena Ferrante spre sfârșitul propriei cărți, printre alte referințe livrești specifice tinerilor douămiiști prezenți în acest roman). Fiecare dintre cele două fete intuiește la cealaltă afinități și particularități pe care ceilalți, din anturajul, din lumea lor le observă puțin sau deloc; fiecare aspiră la ceea ce presimte în cealaltă. Astfel, Elisa cea cuminte și aparent ștearsă invidiază spontaneitatea, frumusețea și nonconformismul lui Beatrice, inclusiv faptul că aceasta pare să aibă o familie bogată și fericită. Împăcările și despărțirile succesive ale părinților, precum și firea aventurieră a propriei mame îi fac pe Elisa și pe fratele ei să sufere intens, să se coalizeze împotriva tatălui aproape absent până în adolescența lor, apoi împotriva ambilor genitori, a căror relație fluctuantă le amprentează în chip nefericit anii tineri și critici. Fratele, Niccolo, se transformă într-un individ mereu certat cu legea, cinic, inconstant; pe Elisa o vor salva cărțile și talentul literar, cultura în general, apoi întâlnirea cu Beatrice și relația cu tatăl în cărui custodie rămâne pe toată perioada liceului. Nici familia lui Beatrice nu este, în realitate, ceea ce pare: tatăl are amante, iar mama se conduce după ideea potrivit căreia doar imaginea contează, nu surpările, suferința sau renunțările din spatele acestei imagini exterioare. Beatrice și Elisa tânjesc permanent după afecțiunea maternă, dar niciuna dintre cele două mame nu intuiește profunzimea acestei ardori, niciuna nu se implică efectiv în relație, dimpotrivă, fiecare dintre ele proiectează asupra fiicei ceea ce a rămas în stadiul de proiect în propria viață. Toate acestea au repercusiuni asupra celor două fete: Elisa nu are încredere în forțele proprii și se teme să investească într-o relație, iar Beatrice își ascunde identitatea în spatele unor măști sociale glamoroase, de la machiajul de păpușă Barbie și hainele nonconformiste până la atitudine, comportament etc.

În timp, Elisa dezvoltă un soi de obsesie în relația cu Bea, suferă intens pentru orice gest, vorbă sau atitudine a acesteia; relația lor este un soi de oală sub presiune, iar în momentul în care una rămâne fidelă lumii tradiționale (cultură scrisă, cărți în format fizic, scris, încredere în scriitori deja consacrați), cealaltă este iremediabil atrasă de internet (bloguri, rețele sociale, motoare de căutare etc.). Lumea digitală și tehnologia viitorului o fascinează pe Beatrice și pentru că, așa cum a fost crescută de mama ei, fata a învățat că imaginea cosmetizată vinde bine, livrează oamenilor din toată lumea o variantă de succes, ipostaza sub care te poți ascunde mereu și mereu.

Astfel, devenită influencer, Beatrice reușește să cucerească lumea, câștigă enorm, pare să aibă tot ce-și dorise. Elisa, pe de altă parte, are un parcurs lent, inclusiv la nivel emoțional.

Cartea aceasta, în sine, e scrisă din perspectiva Elisei: la maturitate, recitindu-și jurnalele din adolescență, ea reface traseul propriei deveniri, implicit relația tumultoasă cu Beatrice. Senzația de viață autentică e absolut copleșitoare. Indiscutabil, aspectele (auto)biografice sunt vizibile. Ghicim, în Elisa, un alter ego al scriitoarei.

Am scris, iată, despre cele două personaje din prim-planul cărții, dar romanul prezintă un număr variat de personaje conturate cu talent, individualizate prin nume, preocupări, ipostaze, relația cu protagonistele etc. Romanul nu reprezintă doar diagrama, foaia de temperatură a unei relații adolescentine, ci și o carte de atmosferă a unei epoci: viața urbană (în orașe de provincie, în special), sărbătorile locale, preferințe culturale, relații sociale, ceremonialuri, tabu-uri, viața de familie și disfuncționalitățile specifice etc.

La maturitate, finalizându-și cartea despre ea și Beatrice, Elise încheie cu o întrebare absolut retorică: „Oare viața are nevoie să fie povestită pentru a exista?”

O prietenie de Silvia Avallone