Fascinația poveștilor

Adrian Petru Stepan este originar din Timișoara, oraș devenit deja, se pare, un topos identitar în cărțile sale de ficțiune. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timișoara, el este autorul a trei cărți: „Fiecare zi e uimitoare” (2015), „Piața romanilor” (2021) și „Poveștile dintr-o sticlă de parfum” (2023). Preocupările sale pentru civilizația Orientului Mijlociu s-au concretizat în studii și articole de specialitate publicate în „Historia” și în „Republica”, dar și într-o carte de istorie și geopolitică „De la Șeherezada la Osama bin Laden. Istoria palpabilă a Orientului Mijlociu”.

Din această succintă fișă de prezentare se conturează portretul unui scriitor fascinat deopotrivă de literatură și de istorie, de la transformarea unui loc, a unui oraș într-o veritabilă călătorie spre originea poveștilor și într-o aventură de inițiere.

Cel mai recent roman al său, respectiv Poveste dintr-o sticlă de parfum, preia și dezvoltă narativ mitul arab al Șeherezadei, povestitoarea care, odinioară, și-a salvat viața și familia prin harul narațiunii într-o narațiune, o poveste ramificându-se în alte și alte povești, grație unor personaje care deveneau, la rândul lor, povestitori.

Și în această carte, desigur, există mai mulți naratori care trăiesc pentru și prin dragostea și talentul lor, adresându-se direct unui interlocutor fascinat de povești și de harul celui care le relatează. Este mai întâi naratorul principal, un român aflat cu interese diplomatice în Sicilia, care își deapănă povestea vieții la cererea expresă a unui bătrân emir cu care are o veche relație de prietenie și care este, ca orice arab, îndrăgostit de poveștile celorlalți. În povestea românului se deschid alte povești: relatarea bunicii sale materne despre istoria întortocheată a familiei lor, povestea lui Sașa (un prieten din adolescență), poveștile părinților, povestea lui Gal, o frumoasă evreică din Timișoara comunistă, care locuiește într-unul din apartamentele palatelor din cartierul vechi.

Nu există, în carte, vreun personaj care să nu se legitimeze printr-o poveste identitară. Povești de familie. Povești de dragoste. Istorii personale versus istoria colectivă, cu repere din perioada antebelică, interbelică și comunistă. Aceste istorii sunt depănate cu lentoare și respectă un anumit ritual. Nu lipsesc, din aceste povești, elementele spectaculoase, nici întorsăturile imprevizibile la nivelul situațiilor prezentate. Căci, nu-i așa, ce ar fi oare o poveste fără acestea, fără gradarea și dozarea atentă a secvențelor spre momentul de climax narativ?!

În esență, povestea principală începe ca o istorie de familie care devine, pe parcurs, fundalul pentru aventura de formare a unui adolescent. Acesta din urmă face parte dintr-o familie de intelectuali din Timișoara deceniilor comuniste, familie care beneficiază de un relativ confort material: un apartament într-o vilă, mobilat decent, un autoturism etc. Tatăl este adeptul ideologiei comuniste, dar cu limitele de rigoare, în timp ce mama nu ezită să critice toate derapajele acestui regim opresiv. Pe linie maternă, din relatarea Bunei (bunica tânărului prim narator) aflăm că odinioară familia acestuia prosperase, tatăl ei fiind „unul dintre puținii români care ridicase un mare palat la Bulevard” grație succesului său în afaceri, iar fiica lor se născuse la începutul secolului 20 într-unul din aceste fastuoase palate timișorene. Sunt ani fericiți și prosperi,

„câteva decenii de liniște, orașele vedeau tot mai multe clădiri superbe și drumuri pavate, industriașii vienezi veneau să își deschidă fabrici printre canalele Begăi din Fabric ori prin Elisabetanul care amintea de orășelele din nordul Italiei” (pagina 23).

Simion și Beatrice, părinții Bunei, trăiesc o frumoasă poveste de dragoste, dar destinul lor va lua o întorsătură neașteptată în anii mișcării legionare, când amândoi sunt uciși cu brutalitate. Ca și părinții ei, Buna și soțul vor trece prin oroarea Celui de-al Doilea Război Mondial, apoi vor suferi persecuțiile regimului comunist care, odată instalat la putere, îi va scoate din palatul lor, le va confisca averea, silindu-i să-și reconfigureze viața. De figura bunicului pe linie maternă se leagă și o „legendă” despre comoara ascunsă de acesta în catacombele Timișoarei, iar singura persoană care îl poate ajuta pe naratorul adolescent se dovedește a fi Gal Eliraz, frumoasa evreică de care acesta se va îndrăgosti. La rândul ei, Gal schimbă, la un moment dat, statutul de personaj cu acela de narator, reconstituind povestea familiei sale. Locuind într-un apartament relativ ascuns în palatele cartierului vechi, Gal se comportă ca o Ariadnă care deține firul călăuzitor al destinului, iar aventurile celor doi tineri în căutarea comorii din catacombe urmează ritualul unui roman captivant, în care sunt respectate toate convențiile acestui gen.

Este doar o indicibila plăcere de a povesti și de a asculta povești cheia în care poate fi parcursă această carte? Fără îndoială, este principala cheie, dar nu singura. Sibilinic, Buna, ca o maestră de ceremonii, își ghidează atent nepotul în ceea ce se va dovedi Povestea cu majusculă, adică împlinirea destinului său, iar „comoara” după care umblă năuc acesta și alte personaje secundare sau episodice nu constă în bogății materiale, ci în trăirea cu rost a vieții, în găsirea dragostei și a perechii:

„Nu minți niciodată când spui o poveste. Oamenii, și mai ales fetele, iubesc poveștile. În poveste nu trebuie să fie mai mult decât un sâmbure de adevăr pentru că nimic din exagerările ei să nu fie minciuni. Iar o poveste aduce după sine altele, poate chiar Povestea la care visăm toți.” (pagina 82).

O sticluță cu parfum verde precum absintul devine, în timp, o madlenă proustiană pentru Gal, căci „istoria și dragostea nu se uită niciodată”: bunica ei a primit-o în dar de la soț în 1914, chiar în ziua în care a fost asasinat, la Sarajevo, moștenitorul tronului austro-ungar. Mai târziu, aceeași sticluță îl va însoți pe adolescentul devenit bărbat, amintindu-i astfel aventura trăită în catacombele palatelor timișorene și care i-a adus întâlnirea cu femeia iubită.

Timișoara și Orientul Mijlociu. Arome, povești și amintiri. Războaie. Dictatură. Încercarea de a milita pentru pace în Țara Sfântă. Mediterana și Bega. Atmosfera unui oraș ca Timișoara, la începutul secolului trecut, apoi sub comuniști, care îi distrug „spiritul și culoarea”, îndepărtând-o de lumea „prosperă și cosmopolită” a Europei Centrale; nu se mai ridică palate impunătoare, ci se construiesc „blocuri lipsite de imaginație”. Uniformizarea devine lege…

Sunt destule pagini în care amintirile naratorului fac breșe satirice în poveste. Ca și cum autorul ar fi gândit cartea pe mai multe paliere: roman de familie, roman de dragoste, roman de formare (aventuri), inclusiv roman al îndrăgostirii de un oraș precum Timișoara. Timișoara misterioasă și inițiatică.

Ce i s-ar putea reproșa totuși scriitorului? Anumite stridențe în limbajul unora dintre personaje: indiferent de vârstă și de statutul lor, acestea se exprimă adesea ca în cărțile motivaționale (mă refer la cele de dezvoltare personală) sau sibilinic, precum într-un roman de Coelho (îmi vine imediat în minte „Alchimistul”, de care toți am fost seduși cândva, meditând la căutarea „legendei personale”).

Finalul romanului (ne) aduce, simetric, în prezent, acolo de unde am pornit călătoria în lumea ficțiunii. Și este, cum altfel? Imprevizibil, firește. Vă las plăcerea să-l descoperiți singuri.

Poveste dintr-o sticlă de parfum de Adrian Petru Stepan