Exerciții de lectură și de meta-lectură

Orice carte, indiferent de granițele literarității ei, pro-pune o lume, un univers construit dintr-un limbaj, din materialul de „construcție” al unui univers scriptural, fie că e vorba de beletristică, fie că e vorba de un text științific, fie un eseu (pentru că, prin limbaj, textul poartă amprenta celui care l-a scris). Prin urmare, teza mea este că orice univers textual construiește și trebuie să construiască un univers al lecturii și că cea mai bună lectură este cea care se sfârșește cu o meditație asupra textului. Un text este bun în măsura în care reușește să pună „piedică” cititorului, ca el să cadă pe gânduri.

În această manieră îmi voi construi eseul pe marginea cărții domnului Valeriu Gherghel despre exercițiul lecturii, despre tabieturile scrierii și ale lecturii și despre, așa cum o anunță subtitlul, ceremonia scrierii. Din motive, cred eu, evidente, mi-am numit exercițiul literar unul de meta-lectură, pe de o parte, datorită unei lecturi despre lectură, a unei lecturi dublate de o meditație asupra lecturii, și, pe de altă parte, datorită unei lecturi „dincolo” și „prin” textul propus. Când citești cu „adevărat” o carte, aceasta trebuie să te izbească, să-ți creeze un disconfort metafizic legat de problema cunoașterii. Cartea trebuie să pulverizeze tot ceea ce știi dinainte de lectură, trebuie să modeleze orizontul cunoașterii al cititorului și să îi ridice la fileu o multitudine de întrebări.

Una dintre întrebările ridicate de cartea Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys e legată de mecanismele interne ale lecturii. Din punct de vedere pragmatic și comunicativ, o carte se structurează după careul comunicării propus de Jakobson. Textul este un proces al transmiterii unui mesaj de la un destinator/emițător către un destinatar/receptor, iar sarcina celui din urmă nu constă numai în descifrarea liniară, orizontală a combinațiilor de cuvinte (lectura literară, tratată în carte în capitolul omonim titlului), ci însumarea raporturilor dintre semne și sensuri și transcenderea lor într-un „mesaj”, a unui „semn” macrotextual. Teoriile literare moderne, structuraliste, au propus un model de înțelegere a textului literar în funcție de instanțele comunicării. Astfel, se face diferența pentru prima dată între un autor concret și cel abstract, între cititorul concret și cel abstract și, acolo unde este cazul, între actanții naratoriali ai textului epic. Problema pe care o semnalează Valeriu Gherghel este valoarea textului literar în această schemă comunicativă. Jaap Lintvelt opinează fără îndoieli că, în timp ce autorul, ca persoană psiho-istorică, este constantă valoric în timp (deși există metamorfozări/fluctuații ale „autorului” chiar de la o carte la alta), cititorii suferă, de-a lungul cronologiei, de diferite modificări. Textul se citește întotdeuna afectiv, la fel cum se scrie un text, și, logic, afectivitatea omului nu este imuabilă, ci variază de la un individ la altul. Relativismul valorii unui text iese la iveală odată cu rolul pe care îl joacă lectorul în scalarea valorii unui fenomen literar. Dezideratul lui Valeriu Gherghel este că valoarea unei cărți este constată, fiindcă aceasta este „obiectiv” înglobată în ea. Deziderat relativizabil la rândul său, întrucât contează punctul de vedere din care interpretezi fenomenul continuu autor-text-lector.

Ideea că un text are o valoare fuctuantă, care suferă mutații, în funcție de contextul istoric și de cititori, îmi pare greu de acceptat, dacă înțelegem prin valoare ceva intrinsec textului. Și chiar dacă înțelegm prin ea ceva extrinsec […]. Așadar, este preferabil, cred, să nu confundăm evoluția lecturii cu o pretinsă evoluție (sau mutație) a valorii obiectului estetic. Ce se schimbă este doar modul nostru de acces la universul descris în carte.

Teoria domnului Gherghel este perfect plauzibilă și expusă cu o acuitate a fenomenului destul de bine pusă la punct. El se decantează de teoriile post-structuraliștilor care văd în text doar posibilitatea lecturii și a lectorului ca unicul și cel mai bun creator al cărții. De la supozițiile legate de co-referențialitatea lectorului în procesul creării de sens, alături de autor, s-a ajuns la afirmații de genul „moartea autorului”, principiu interesant din punct de vedere intelectual, însă eminamente eronat din punct de vedere logic. Valoarea operei literare se naște odată cu scriitura și beneficiază de schimbări de morfologie odată cu fiecare lectură în parte. Imaginați-vă universul în care trăim în absența constantelor naturale (pi, constanta structurii fine, constanta lui Plank ș.a.m.d.). Acum imaginați-vă universul literar, care, din punct de vedere al construcției, este superpozabil cu universul nostru, creat, fără îndoială, pe baza noilor reguli de funcționare organică datate de autor. De bun simț este să acceptăm că un univers dintr-o carte beneficiază și el de constante „ficționale” (în opoziție cu cele „naturale”), printre care, așa cum opinează domnul Gherghel, se află și constanta valorii estetice.

În articularea punctului său de vedere, autorul și-a construit discursul împrejurul unor concepte operaționale referitoare la universul livresc. De exemplu, sunt reevaluate conceptele de titlu, de plăcere a lecturii și de „semnificat” textual. Cât privește discuția pe marginea titlului, Valeriu Gherghel invită, bineînțeles, la aprecierea unui text literar prin prisma, prin orizontul de deschidere al titlului. Chiar dacă temele abordate în carte țin de domeniul teoriei literare sau al esteticii, cred că întotdeauna cartea, ca univers imanent al omului, va surmonta la rându-i probleme filosofice. Cum se poate citi o carte doar prin titlu? Diacronic vorbind, cărțile erau scrise în suluri de hârtie, și, în lipsă de tablă de materii, titlurile manuscriselor înglobau toate aspectele tratate în carte, secondate de valorile de glose ale subtitlurilor. De aceea, Gherghel notează că Descartes „citea” cărți, rezumându-și lectura la cea a titlului, pentru că, așa cum este unanim considerat în istoria teoriei, titlul este o cheie de boltă a textului literar, un punct de inflexiunii al graficului lecturii și al universului ficțional (și nu numai, pentru că nu vreau să particularizez punctul de vedere doar asupra beletristicului).

Fiind inițial, asemenea unui sul (rotulus), cartea nu se putea răsfoi ușor, pentru a-ți face o idee despre conținutul ei. În acest scop, pentru a surmonta dificultatea, la începutul și la sfârșitul rotulului, al volumului (adică la capetele „cărții”), pe un index, editorul menționa titlul (reareori și numele aurorului), însoțit de o scurtă descriere a conținutului. Pentru acest motiv, textele antice, au, de obicei, un titlu dublu […].

Mai departe, sunt configurate anumite plăceri ale lecturii sau arhetipuri ale cititorilor. Survolând peste conceptele ca „plăcerea textului”, „desfătarea textului” soldate fie cu beatitudine intelectuală, fie cu juisare mentală, Valeriu Gherghel propune și o problemă referitoare la poziția lectorului în fața cărții, opinând existența mai multor variante de lectori. Dintre cele patru prezentate de el, aș vrea să remarc poziția scepticului în legătură cu universul cărții, al celui care pune la încercare încontinuu limitele celui care a scris, purtând un război cu virtualitatea povestirii. Autorul se erijează într-un astfel de lector, contrastant cu lectorul „empatic”, implicat emotiv în text, un lector care este în conflict cu autorul și cu producția sa scripturală. Căutarea, chestionarea și anticiparea resorturilor unui text pare a avea două tăișuri: pe de o parte este o lectură vădit toxică, care vatămă textul în sine și nu-i dă oxigenul necesar desfășurării, iar, pe de altă parte, este o lectură potențiatoare a creativității și ingeniozității cititorului în cauză. Este interesant să operezi în blocul textual al unei cărți pentru a vedea părțile mai puțin ascunse ale literaturii, ale intenționalității sau, mai interesant, pentru a face concurs de variante cu autorul, însă plăcerea aceasta masochistă trebuie edulcorată, pe alocuri, și de o empatie pentru text.

Cartea domnului Valeriu Gheorghe, cred eu, nu dorește să răspundă unor probleme, ci să gloseze pe marginea unor teme arhicunoscute, atât de teoria literară, cât și de filosofia modernă a textului. Construită ea însăși pe o scriere aerisită, inteligentă fără de măsură și pe o meditație filosofică de neîntrecut, producția Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys a lui Valeriu Gherghel este o repetare și o resubstanțializare a unor idei, este un product înfloritor al minții. Însă, ca să folosesc unul dintre citatele aduse de scriitor în coagularea unei viziuni despre rescriere și intertext, nihil sub sole novi…

Porunca lui rabbi Akiba de Valeriu Gherghel