„Eutopia. Concepte, identități și istorii românești” de Liviu Neagoe

Într-o scenă din filmul The Blue Brothers, un membru al unei trupe întreabă barmana ce fel de muzică îi place publicului de pe acolo, iar aceasta îl asigură că nu trebuie să-și facă griji, pentru că pe aici se acceptă orice fel de muzică country și western”. Pentru acel mic univers închis, cele două stiluri care sună la fel pentru restul lumii, sunt plasate la capetele opuse ale spectrului muzical.

Astfel de mici sensibilități locale sunt deosebit de importante pentru membrii unor societăți închise, mai ales rurale. În interiorul lor, diferențe aparent nesemnificative pot inflama adevărate tragedii, de neînțeles din afară, dar și, în același timp, absolut neimportante pentru restul lumii. Poate doar filosofii români au reușit performanța de a ridica o diferență dintre, de exemplu, un „în” și un „întru”, la rang de filosofie identitară a unei întregi națiuni. Mi-am tot amintit de scena din The Blue Brothers cât am citit cartea lui Liviu Neagoe, Eutopia. Concepte, identități și istorii românești, pentru că îmi apărea drept caricaturizarea potrivită a eforturilor susținute ale câtorva generații de filosofi, descrise în carte, de a menține sau poate chiar accentua caracterul și așa refractar al românilor față de valorile universale.

Trebuie să menționez că introducerea mea ironică nu se potrivește defel cu spiritul cărții, care este unul critic și analitic, și cred că numai o sinteză consistentă și riguroasă a eforturilor de a defini o identitate românească, cum este cea realizată de Liviu Neagoe în Eutopia, ar putea să ne dezvăluie, cu obiectivitate, derizoriul credințelor noastre identitare, în deplinătatea îngustimii și rigidității lor.

Cartea este structurată în șapte părți, fiecare divizată, la rândul ei, în câte trei capitole, și tratează subiectul specificului românesc, din momentul în care interesul pentru acesta se ivește în rândul românilor cu carte, la începutul secolului XIX, când aceștia întâlnesc civilizația vest-europeană spre care încep să năzuiască, dar de care se simt rupți prin orientalismul obiceiurilor locale, până la apogeul repercusiunilor la care a dus caracterizarea, de către diferiți autori, în termeni tot mai conservatori și specifici, a spiritul românului adevărat: antisemitismul.

Este curios faptul că acum, când s-au dezvăluit inconsistențele și pericolele acelor filosofii, națiunea încă se hrăneaște cu ele, cu un bizar entuziasm, întru perpetuarea provincialismului românesc pentru încă nu se știe cât timp.

Spre deosebire de interesul actual față de protocronismul istoric și arhaismul cugetării, în zorii secolului XIX, apare un viu interes pentru orientarea spre valorile europene, la intelectualii care călătoresc în Occident și își doresc să importe gândirea iluministă, să creeze un climat intelectual prielnic determinării naționale și să încerce să schimbe obiceiurile, mai degrabă orientale, ale plaiului nostru. Descrierea pe care o face autorul țărilor române din acea perioadă, din perspectiva unui imaginar călător din occident, redă amestecul de valori și comportamente specifice națiunilor aflate la hotarul dintre est și vest:

„Totul aici se desfășoară privirii altfel, asemănător și, în același timp, diferit de orice alt colț al Europei: bogăția pământului, sărăcia cătunelor, religiozitatea oamenilor, opulența saloanelor, melancolia orientală, trufia bizantină, nostalgia romană și, peste toate acestea, excesul: în frumusețe, în vorbe, în patimi, în încercări sortite tot atâtor eșecuri. Ne aflăm încă în Europa sau am trecut granița imaginară către exoticul Orient?” (p.19)

Fragmentul este memorabil nu doar prin precizia descrierii, dar și prin faptul că încă este actual: excesul, mai ales de patimi, este o trăsătură pe care am perpetuat-o de-a lungul secolelor, iar în întrebarea de la sfârșitul frazei adastă o tot mai dureroasă prospețime. Totuși atunci, odată cu trezirea conștiinței naționale, întrebări de acest gen au fost puse în mod critic, pe filonul inaugurat de Dimitrie Cantemir și continuat de Ion Luca Caragiale, Panait Istrati, Mateiu Caragiale, Ion Barbu și alții. Aceste frământări locale incipiente cu privire la cine suntem și încotro (ar trebui să) mergem sunt analizate de Liviu Neagoe în prima parte a cărții, Între Mitteleuropa și Balcani, încadrate în contextul mai larg al pulsiunilor specifice perioadei, ale Occidentului și mai ales ale altor națiuni mici, precum cehii, maghiarii, polonezii. Este evident că definirea identității naționale se va face în raport cu Occidentul civilizat, prin imitare sau delimitare.

Curios este că europenizarea țărilor române (descrisă în cea de-a doua parte, Europenizarea: concepte și realități românești) începe sub influență rusă, odată cu adoptarea Regulamentelor Organice, care, deși nu reprezentau rezultatul unui exercițiu democratic național, ci al unei voințe externe impuse, au marcat începuturile modernizării prin instituirea unui regim constituțional de inspirație franceză, separarea puterilor în stat, acordarea drepturilor politice și/sau civice, adică a cetățeniei subiecților străini. La scurt timp după ce și cultura românească începe să se ralieze la cea europeană, prin imitație, dar și prin exploararea fondului cultural autohton tradițional, apare și sciziunea dintre elitele modernizatoare și cele tradiționaliste, antieuropene.

Acestea din urmă vor avea un parcurs lung și ascendent, în cultura română:

„Tradiționalismul va lua forma criticii junimiste a ”formelor fără fond” teoretizate de Titu Maiorescu, a teoriei păturii superpuse expuse în publicistica lui Mihai Eminescu, a criticii ”cosmopolitismului” ăn cultură evidențiate de Nicolae Iorga sau a criticii politicianismului exprimate de Constantin Rădulescu-Motru.

Tradiționalismul postjunimist se va difuza în formula sămănătorismului și poporanismului literar din primele decenii ale secolului al XX-lea, apoi în variantele gândirismului, ortodoxismului și culturalismului etnic din perioada interbelică”. (p.53)

Curentele de gândire tradiționalistă rezumate în acest fragment vor fi analizate detaliat și în următoarele părți (Românism, Afi român. Despre parcursul filosofic al identității, Gramatica identității). Vom vedea că tradiționalismul înseamnă fascinația pentru cultura populară, pentru spațiul rural, pentru ortodoxie, țăran și utopii religioase în spirit medieval. Pe acest traseu, vom întâlni texte cu logică de grădiniță, precum cel al lui Nichifor Crainic: ”Cine preconizează orientarea spre Occident rostește un non-sens. Orientarea cuprinde în sine cuvântul Orient și înseamnă îndreptarea spre Orient, după Orient” sau de un misticism construit prin opoziții, la Constantin Rădulescu-Motru: „Românismul nu este fascism, nu este rasism, nu este antisemitism…, ci este simplu Românism”. A existat, desigur, și un românism proeuropean, precum cel am lui Virgil I. Bărbat, care a contribuit decisiv la modernizarea domeniului sociologiei și care pleda pentru valori universale, dar a cărui contribuție, precum observă și autorul, rămâne până în prezent puțin cunoscută, iar la acel moment probabil era eclipsată de manifestarea efervescentă a apologeților mișcării culturaliste, în condițiile în care un ”consens antidemocratic” se resimțea în rândul intelectualității românești.

Lupta dintre europeniști și tradiționaliști din secolul XIX se radicalizează și hrănește o altă generație de intelectuali, care începe să se contureze la începutul secolului XX. Înainte de a analiza ””generația tânără” din perioada interbelică, cea mai cunoscută pleiadă de intelectuali, a cărui activitate este dezbătută până în prezent de istorici și filosofi, Liviu Neagoe îi rezervă un loc aparte lui Lucian Blaga, pentru că:

„La jumătatea anilor 1930, Lucian Blaga și Camil Petrescu oferă cele mai articulate și mai coerente filosofii culturale dedicate specificului cultural” (p.105).

Prin lucrările sale, Blaga se delimitează de ortodoxismul și antioccidentalismul românești și încearcă să descrie viziunea asupra lumii generată de inconștientul popular. El scoate românismul din biologie și etnografie și îl definește stilistic, cu instrumentele universale ale filosofiei, prin „spațiul mioritic” și „matricea stilistică” a spiritualității neamului. Cu toate că se hrănește din aceleași surse ale fascinației pentru rural, poate că filosofia lui Blaga se deosebește de ortodoxismul și etnicismul reacționar prin aceea că nu opune spiritualitatea românească valorilor occidentale, ci încearcă să intre în competiție cu ele, propune o filosofie identitară românească în rând cu alte filosofii europene.

Despre soarta efervescentei „generații tinere”, însetată de universalism, schimbare radicală și tragism, s-a scris foarte mult, iar meritul lui Liviu Neagoe e de a o încadra în ordinea discursului despre identitate, de a-i evidenția pluralismul politic, chiar dacă predominant de dreapta, de a-i surprinde patima ardentă care, în cele din urmă, o și epuizează în scurt timp, dar și de a-i recunoaște meritele:

„O generație marcată de setea de absolut și de un destin tragic despre care istoria va consemna excelența culturală, fanatismul în numele unui ideal politic iluzoriu, dar mai ales faptul că cultura română poate face firesc pasul către marea cultură universală” (p.124)

Este important de reținut această din urmă remarcă în contextul în care discursul identitar în spațiul românesc oscila, după cum ne arată Liviu Neagoe, între protocronism și stigmatizare. La acest aspect se va referi autorul mai cu seamă în partea a șasea, Identitatea ca stigmat, unde vorbește despre cel mai relevant exemplu, cel al lui Emil Cioran întrebându-se „Cum e posibil să fii român?”. Tot cel mai reprezentativ exemplu a ales și pentru ultima parte a cărții, Antisemitism, dublu antisemitism, cel al sorții tragice a intelectualului Mihail Sebastian, în care propune o reinterpretare a acestuia, în răspăr cu poziția Martei Petreu, pe care o analizează critic.

Soluția alternativă parohialismului și tradiționalismului care par să capete o nouă viață în aceste vremuri tulburi, ar fi deschiderea către comunitatea internațională, prin contribuții individuale românești în proiecte multinaționale, contribuții care, după părerea autorului, sunt posibile și realizabile, și care ar aduce, negreșit, afirmarea românilor pe plan universal.

Demersul analitic și comparativ al lui Liviu Neagoe se înscrie în rândul eforturilor salutare ale istoricilor recenți de a chestiona trecutul nostru prin prisme obiective, eliberate de ideologie și mitologie, și se individualizează, în același timp, prin coerența dintre analiza discursurilor despre specificul național și a evenimentelor istorice însăși care au însoțit sau provocat aceste discursuri.

Eutopia. Concepte, identități și istorii românești de Liviu Neagoe