Interviul l-am luat înainte de premieră. La ora aceea nu știam cum va fi spectacolul, habar n-aveam dacă va ieși ceva bun. Dar stând de vorbă cu Tudor Lucanu mi-am dat seama că va fi cel puțin un spectacol închegat. Pentru că el are o gândire foarte bine articulată, își motivează foarte bine alegerile. Știe foarte bine ce vrea de la cei cu care lucrează și reușește să se facă și bine înțeles. Și la toate acestea se adaugă și o bună-creștere mai rar întâlnită în zilele noastre.
A ieșit un spectacol cu personalitate, ceea ce, iarăși, vedem destul de rar în teatrele românești și trebuie văzut de cât mai mulți tineri, m-am convins la premieră. Dar și de către adulții din preajma lor, pentru că jocul cu regulile de la ei, adulții, pornește.
Îi doresc lui Tudor Lucanu să aibă cât mai maulte spectacole reușite în portofoliu și, de ce nu, să revină pe oricare scenă din București ca să monteze alte și mereu alte piese de teatru.
Prima oară când lucrezi cu Teatrul Excelsior?
Da, e prima mea colaborare cu ei. Și e, cumva, și prima mea venire în București, pentru că de când am terminat facultatea, în 2012, am lucrat numai în țară.
Cum a fost?
E bine. Eu nu sunt un fan al Bucureștiului, nici în facultate nu m-am simțit tocmai în largul meu. Eu sunt din Iași, am făcut prima facultate la Cluj, am stat 2 ani la Arad (ca actor al teatrului de acolo) și Bucureștiul n-a fost chiar pe gustul meu; mă refer la oraș, ca întreg, e prea agitat. După ce am terminat a doua facultate m-am întors la Cluj, unde sunt de câțiva ani angajat la Naţionalului de acolo. Și am mai montat câteva piese prin țară. Dar acum, cât timp am stat în București am găsit să stau undeva la 15 minute de teatru, ceea ce a fost foarte bine, n-a trebuit să mă lupt cu traficul.
Cât din experiența ta din țară ai adus în spectacolul de la Excelsior?
În primul rând, am încercat să adun o trupă închegată aici, pentru că sunt câțiva colaboratori, alții sunt angajați. Am încercat să-i adun împreună și am avut o mare surpriză pentru că, fiind obișnuit cu programul din București (unde fiecare mai are și are alte proiecte, aleargă dintr-o parte în alta) și unii dintre ei erau și cu facultatea și cursurile – trebuiau să ajungă și acolo ca să nu aibă probleme cu absențele – eu am impus un program nu tocmai flexibil, ba chiar radical, de asta zic că a fost o surpriză să văd că am o trupă închegată. Am repetat cinci ore pe zi, în primele săptămâni, de la 8 la 13. Pentru ca după-amiază studenții să poată să meargă la facultate, ceilalți să poată să meargă la spectacolele în care jucau. Dar programul de la 8 dimineață e puțin atipic pentru actori, pentru că ei având program de seară, pentru ei un program normal începe de la 10.
Prima repetiție am început-o în 25 noiembrie. Am lucrat o lună până la Crăciun, trei zile între Crăciun și Anul Nou și după aceea încă trei săptămâni. Un program încărcat, dar s-a închegat trupa. L-am avut și pe Ștefan Lupu pentru mișcarea scenică, care făcea în fiecare dimineață „Trezirea cu Ștefan Lupu” timp de o oră și jumătate.
Practic, Ștefan Lupu te-a ajutat să faci legătura între experiența ta și ceea ce ai găsit aici?
Da, el îi cunoștea, cu câțiva a și lucrat și a reușit să-i mobilizeze, a reușit să creeze relații între ei după care veneam eu și lucram direct pe scene.
„Împăratul muștelor” de W. Golding e un text ofertant. Din multe puncte de vedere. Pentru tine care a fost cea mai mare provocare, ce te-a determinat să vrei să faci acest spectacol?
În primul rând, cred că a fost titlul. Când am auzit de titlu am zis: „Da și cred că funcționează foarte bine pentru Excelsior”. Merge foarte bine pentru tineri și pentru adolescenți, pentru că poate deveni un spectacol foarte dinamic și provocator.
O să crească spectacolul de la o reprezentație la alta?
Cred că da. Până acum am mai avut câteva repetiții la care au venit și câțiva oameni din afară și, cumva, am început să-i obișnuim pe copii, că așa le spunem actorilor, cu scena. Pentru unii dintre ei e chiar debut în teatru.
E o provocare să lucrezi cu actori atât de tineri. Dat fiind subiectul cărții, cred că era o necesitate, ei sunt de acolo, din carte. Dar din punct de vedere profesional e o provocare să lucrezi cu material brut.
Da, este, dar pe de altă parte, e mult mai ușor. Pentru că nu sunt închistați în „Știm noi să facem teatru!” sau „Nu, nu ne spune tu cum să facem, că știm noi mai bine”. De obicei, la actorii mai în vârstă găsești atitudini de genul acesta. Dar e mult mai sincer să spui la începutul unui proiect că nu știi nimic și să te lași liber, să încerci să descoperi, să vezi ce se întâmplă cu tine și cu partenerii de pe scenă, chiar dacă partenerii au minus 40 de ani experiență față de tine.
Crezi că un spectacol își are timpul său? Ar fi putut fi montat și acum cinci ani, de exemplu?
Cred că ar fi putut fi montat mult mai des, pentru că, în primul rând, descrie niște tipologii foarte clare. Tinerii de astăzi pot recunoaște în grupurile lor tipologiile astea. Când am lucrat la spectacol mi-am adus aminte de întâmplările mele din liceu și poate că participam și eu la unele nebunii, dar nu se vorbea despre ele; astăzi se vorbește mult despre fenomenul de bullying și cred că ia amploare și datorită Internetului. De exemplu, când scriem pe facebook devenim altcineva, de fapt; de multe ori, când deschid facebook-ul mi se face rău când văd câte comentarii negative, ce limbaj agresiv se folosește. Și copiii văd toate acestea! Noi nu ne dăm seama că toate acestea pot provoca alte și alte efecte negative.
Eu cred foarte mult într-un teatru care se bazează foarte mult pe natura umană și pe tot ce înseamnă existența umană. Când îmi aleg textele (cum s-a întâmplat la „Emigranții” – m-a interesat să surprind schimbarea naturii umane), mă interesează și evoluția umană, evoluție despre care e vorba și în „Împăratul muștelor”; chiar dacă în această piesă este vorba despre niște copii, cred că poate fi extrapolată „povestea” la întreaga societate; ne luptăm tot timpul, avem dorința de putere, asta întâlnim și la adulți, nu doar la copii.
Ai lucrat cu o ehipă tânără și dinamică. Cum ai gândit relația dintre roluri și actorii care le performează? Au fost din start „unu-la-unu”? Sau au existat permutări în timpul repetițiilor?
Nu am schimbat absolut nimic. Inițial, când am făcut castingul de aici, au venit destul de mulți, dar a fost cumva o listă închisă, pentru că n-am vrut să aducem actori de toate vârstele (se prelungea audiția pe mai multe zile în acest caz); am făcut o triere, am mai propus eu câteva nume, a mai propus și teatrul, i-am văzut pe toți într-o singură zi și am avut norocul să găsesc tot ce aveam nevoie pentru roluri în acea zi. Distribuția unui spectacol este foarte importantă; cum spunea și profesorul nostru de actorie (Bács Miklós, despre care mai toți foștii lui studenți vorbesc cu emoție și cu zâmbet pe buze – n.m.) acesta este primul act artistic pe care-l face un regizor; nu ce-a gândit acasă, nu ce-a lucrat cu scenograful. Cu distribuția începe, de fapt, spectacolul! Dacă distribuția este făcută bine, atunci spectacolul poate să iasă foarte bine.
Sunt niște actori tineri, dăruiți total și sper să țină calea asta și pe mai departe! Și sper să lucreze și cu alți regizori la fel de profesionist cum au făcut-o pentru „Împăratul muștelor”. Chiar dacă au început repetițiile la 8 dimineața, când n-aveau niciun chef, unii repetau și la facultate, stătea până seara târziu, dar veneau, asta contează foarte mult.
Cât de mulți tineri îți dorești în sala de spectacol?
Eu sper să vină cât mai mulți! În primul rând, este o poveste despre ei! Cred că i-ar putea interesa! Pe lângă faptul că „Împăratul muștelor” e o lectură obligatorie, din punctul meu de vedere, cum la fel este și „Portocala mecanică”, cărți pe care dacă nu le citim când trebuie s-ar putea să ratăm unele lucruri. Și mi se pare foarte ciudat faptul că nu există în liceu curs de literatură universală la profilul real (eu făcând un astfel de profil, n-am avut niciun curs în cei patru ani de liceu de literatură universală; mai făceam trimiteri la câte o operă din literatura universală prin comparație când făceam comentariile la orele de limbă și literatură română). Și teatrul vine și suplinește această lipsă, de asta este foarte important ca adolescenții să vină în sălile de spectacol. Și sunt convins că teatrul poate duce către o educație mai bună. Noi în clasa a VIII-a am făcut un curs opțional de „Arta actorului” – o oră pe săptămână; eu eram singurul din clasa mea care l-am ales și mă duceam să-l fac împreună cu elevii altor clase.
Ce tip de reflecție îți dorești să obții de la spectatori? Cu ce gânduri vrei să plece ei din sală?
Eu am un fel de ecuație: autorul scrie A, regizorul citește A, dar înțelege B, după care îi spune actorului B, dar acesta înţelege C, după care actorul face C și se înțelege D. Câteodată A, B, C, D sunt cât de cât egale, dar câteodată nu sunt. Nu există un singur fel de a privi teatrul: „Asta trebuie să înțeleagă spectatorul!”. Nu! Spectatorul cred că ar trebui să înțeleagă în funcție de trecutul lui, de experiențele lui, de fenomenele prin care a trecut, el trebuie să filtreze și să vadă. Poate că nu e chiar atât de bine să fii precum Jack (unul din personajele din spectacol), eu vreau să fiu primul, eu să am puterea, s-ar putea să vrei să fie și altfel, s-ar putea să alegi și alte căi. Spectacolul oferă multe posibilități de a te vedea pe tine, te regăsești cred că în fiecare personaj din piesă.
Este un spectacol foarte, foarte dinamic, datorită lui Ștefan Lupu (cel care s-a ocupat de mișcarea scenică – n.m.) și Petre Ancuța (responsabil cu muzica – n.m.). Petre, de altfel, a făcut o muzică de nici nu-ți dai seama că e muzică, a făcut o instalație sonoră în toată regula. Avem doi actori care fac tot acest univers sonor din mers, nici nu-ți dai seama când începe. Petre fiind actor urmărește acțiunea, toată muzica pleacă din actori. Noi întâi am construit piesa și după aceea a venit el cu muzica.
Romanul este o distopie care se poate oricând transforma într-o realitate mai mult decât crudă. Ce-ar trebui să facem noi, iubitorii de artă și, implicit de teatru, astfel încât să nu ajungem să ne omorâm unii pe alții doar pentru că regula trebuie schimbată (de dragul schimbării)?
Nu știu, e o întrebare destul de dificilă. Oricum, cred că rolul artistului nu este de a da soluții, ci de a pune degetul pe rană. Aici e o problemă și cineva trebuie să ia atitudine. Nu știu dacă actorul poate să ia atitudine, el poate să spună „Da, e bine sau nu e bine ce se întâmplă!”; el este formator de opinie, dar nu e un lider neapărat; el nu poate deveni conducător; are mintea deschisă, vede lucrurile mult mai liber și poate aduna informațiile și să spună „Așa nu e bine, hai să încercăm altfel!”. De altfel, acesta este și traseul actorului în relație cu regizorul: actorul face anumite lucruri, iar regizorul vine și-i spune: „Bun, e bine ce faci, dar cred că ar fi mai bine să mergi în partea cealaltă, pentru că aici e ceva în neregulă.”. Cred că așa ar trebui să fie și relația artei cu societatea.
Există reguli în relația dintre societate și lumea artei, ar trebui să existe reguli?
Dacă punem arta în tipare…. nu știu, mie nu mi-a plăcut niciodată să catalogăm lucrurile în „albe” sau „negre”. Cred că în artă toate lucrurile sunt posibile. De asta și sunt atât de multe feluri de a face teatru. Nu știu să zic ce tip de teatru fac eu, dar știu că e unul venit din existența și din natura umană, acolo are un sâmbure de plecare. Alții găsesc în altă parte, în coregrafie, care pleacă tot din interior, dar e un alt fel de limbaj, o altă expresie. Nu cred că trebuie catalogate, „ăla face numai asta”, celălalt face numai asta”, ci cred că e vorba de un mix. Și noi în regie mixăm lucrurile, aducem coregrafi care lucrează în alt fel cu actorii, s-ar putea să facă mai multe sincroane…
Apropo de reguli, îți vine greu să-i lași libertatea de a lucra cum vrea el cu actorii (mă refer la cel care se ocupă cu mișcarea scenică)?
Depinde și cu cine lucrezi. Eu am lucrat acum cu o echipă pe care o cunoașteam și cu care am lucrat foarte mult. Cu Ștefan Lupu mă știu din facultate. Deși suntem foarte diferiți, tocmai asta ne-a unit și ne-a adus împreună. Ne-am lăsat libertate unul celuilalt. Și asta tot de la profesorul nostru din facultate am învățat. Fiecare și-a găsit calea în teatru în funcție de interiorul lui, de unde s-a simțit mai bine. Andreea Gavriliu (și ea colegă cu noi de facultate) a devenit coregraf pentru că acolo s-a simțit mai bine, s-a văzut asta încă din facultate. Domnul Bács Miklós ne-a dat variante: de fiecare dată când venea cineva important să monteze în Cluj, fie la Teatrul Maghiar, fie la Teatrul Național, făcea câte un workshop de trei zile, chiar și de câte o săptămână, dacă se putea, și astfel vedeam diferite moduri de a lucra: „Vedeți, există miliarde feluri de a face teatru, fiecare are felul lui de a face teatru, important este să-ți găsești calea ta în teatru!”. De aceea e important să vină și lumea la teatru, ca să vadă și să se informeze.
Așa și cu „Împăratul muștelor”. Tânărul nu a citit cartea, dar vine la teatru, vede spectacolul și poate vrea să și citească. Oricum, adaptarea după care am lucrat, cea a lui Nigel Williams, este diferită de carte. Și mai există și două filme, am înțeles că acum e în postproducție un al treilea (cu o distribuție exclusiv feminină). Iar în 2001 piesa a fost montată tot cu o distribuție feminină la Piatra-Neamț, asta apropo de cât de multe moduri există de a face teatru.
Câte reguli le-ai impus actorilor? Tu cum te raportezi la regulă? Ești conformist (în sensul bun al termenului) sau provoci schimbarea?
Eu le-am spus de la început câteva reguli esențiale pentru că aveam timp limitat de repetiții, pentru că știam că o să lucrăm de la 8 la 13, în fiecare zi. Prima dată m-am întâlnit cu actorii cu o săptămână înainte de a începe și le-am dat programul de repetiții; hai să discutăm și dacă cineva are obiecții modificăm acum, pentru că după aceea nu se mai face nicio modificare. Și au fost și ei surprinși de faptul că le-am dat programul pe zile, până la premieră: cum adică, eu știu ce-o să repet în 20 decembrie, acum fiind în 17 noiembrie? Cum vine asta? Era ceva total nou.
Ce m-a învățat foarte mult Bucureștiul este organizarea. Pentru că e o lume atât de haotică, încât fără o organizare bună nu poți să faci nimic. Țin minte, când eram la facultate, că-mi planificam să fac șapte lucruri și făceam doar două. Pentru că nu știam să mă calibrez la programul Bucureștiului și ajungeam și obosit și frustrat.
Organizarea impusă de mine a adus alte reguli: o regulă aplicată și în facultate – nu există întârzieri! Dacă se depășesc zece minute se schimbă distribuția. E o formă de respect față de tine și față de celălalt.
Dar pe scenă le-am dat voie să se exprime liber. Regizorul e un ghid foarte bun: nu mai da cu capul acolo, pentru că e peretele prea gros, du-te în partea cealaltă, pentru că acolo s-ar putea să-l și spargi, că e mai subțire.
Din lupta asta a noastră cu regulile din spațiul social cine crezi că o să câștige până la urmă: individul sau comunitatea/societatea?
Nu știu ce să zic….
Mai vii să lucrezi la Teatrul Excelsior?
Da, da, pentru că am lucrat foarte bine. Am avut un spațiu alternativ unde am ridicat piesa, după care am avut zece zile de lucru efectiv pe scenă, ceea ce a fost foarte bine. Așa că, cu cea mai mare plăcere revin, dacă se va ivi ocazia.
ÎMPĂRATUL MUȘTELOR
după romanul lui William Golding
Adaptarea: Nigel Willi
Traducerea: Ozana Oancea
Distribuția:
Ralph – Ştefan Iancu
Jack – Vlad Ionuț Popescu
Piggy – Mihai Mitrea
Roger – Stefan Mihai
Simon – Alex Popa
Sam – Dan Pughineanu
Eric – Andrei Bibire
Henry – Dan Clucinschi
Bill – Vlad Lință
Perceval – Alin Potop
și
Loredana Cosovanu
Mircea Alexandru Băluță
Regia: Tudor Lucanu
Scenografia: Vladimir Turturică
Mișcarea scenică: Ștefan Lupu
Muzica și universul sonor: Petre Ancuța
Asistent: Alina Dumitrache
Durata spectacolului: 1h 30 min
Data premierei: 28 decembrie 2017
Recomandare: 14+
Credit foto: Vlad Catană
