Salutare, Dragoș! Am fost de curând la piesa de teatru AlphaLife, jucată pe scena Teatrului Național din Bucureşti şi am fost foarte impresionat de performanța copiilor-actori. Tocmai de aceea m-am hotărât să te invit la acest interviu. Spune-mi, te rog, mai multe despre aceşti copii-minune!
Salut, Romeo! Pe mare parte dintre ei îi cunosc de aproape 4 ani, pe unii chiar de 5 ani. Ar fi foarte multe de spus despre ei, despre ceea ce sunt ei cu adevărat. Și spun – „cu adevărat” pentru că sunt absolut convins că mulți dintre cei care interacționează cu ei, și aici mă refer la adulți în mod special, nu-i cunosc așa cum sunt ei de fapt. Au o forță creatoare inimaginabilă chiar și pentru mine. Cu toate că au trecut totuși 5 ani, încă am momente când rămân „blocat” la unele răspunsuri ale lor ori la viziunea lor asupra „vieții”, la felul cum se raportează la lumea înconjurătoare. Puțini mă cred când le spun că de la acești copii-minune am învățat enorm. Și am să iți dau un singur exemplu:
«Acel gol în stomac pe care îl ai atunci când ești la teatru, fie pe scenă, fie ca simplu spectator este dat de un înger (al fiecăruia) care se cuibărește în noi și, de fapt, emoția aceea care ne creează acea stare de nerăbdare contopită cu acea teamă că „dacă nu o să se întâmple ceva?!” este de fapt emoția propriului nostru înger care ne veghează. De aici am înțeles că dacă nu există această emoție, acest gol în stomac, înseamnă că suntem lipsiți de puritate…»
Asta mi-a spus un copil de 10 ani. „Ciudat!”, ar spune unii, dar eu spun că e absolut magic.
Foarte emoționantă mărturia ta. Iată, o dovadă în plus că nu întâmplător a spus Hristos la intrarea Sa în Ierusalim: „din gura pruncilor ai săvârșit laudă”. Pentru că ei sunt cele mai la îndemână mijloace prin care intrăm în contact cu cele dumnezeiești. Spuneai că lucrezi cu unii copii de 5 ani de zile. Povesteşte-mi, te rog, despre cum o pornit acest proiect. Ce te-a determinat să îl demarezi și care au fost primele premise ale sale.
E frumos când te gândești că acest proiect a pornit de la inițiativa unui părinte. E și mai frumos când te gândești că acest părinte are doi copii care urmează cursuri de actorie. Unul dintre ei, de aproape 5 ani. Acest părinte a înființat o asociație a părinților în instituția publică de învățământ unde aceste cursuri de actorie își desfășoară activitatea. Și prin această asociație a pornit acest proiect. În urmă cu cinci ani eram în pragul unor căutări ale sensurilor teatrului prin prisma unui simplu spectator care urmărea tot ce mișcă în lumea teatrală din România. Propunerea de a coordona un curs de actorie destinat copiilor cu vârsta cuprinsă între 7 și 14 ani a venit ca o furtună neașteptată. Nu aveam nici umbrelă, nici pelerină de ploaie. M-a liniștit oarecum faptul că ar fi urmat să coordonez acest curs împreună cu actrița Cristina Casian pe care o cunoaștem de ceva vreme și care îmi alimenta pasiunea pentru teatru, pasiune care acum a devenit un mod de viață. Am discutat mult cu Cristina Casian despre acest curs, despre ce am putea realiza, despre cum ar fi perceput de către copii, dar și cum ar fi perceput de către părinți. Ne-am promis unul altuia că ne vom susține reciproc și că vom transmite copiilor prin actorie un alt mod de a trăi și de a te autocunoaște. În primul an aceste cursuri au fost urmate de nouă copii. În prezent, în jur de 60 de copii urmează aceste cursuri – Actorie 117. Între timp au fost mai mulți coordonatori, printre care îl amintesc pe magicul actor Rareș Florin Stoica. Acum alături de mine se află actorul Vlad Nemeș – un copil mare.
Care au fost cele mai frumoase realizări de până acum, în cadrul proiectului Actorie 117?
Realizări au fost multe. Precum și momente când am simţit că sunt „dărâmat” din punct de vedere emoțional, dar aspectul acesta a fost și va rămâne personal. Cu siguranță implicarea mea emoțională este foarte mare în acest proiect. Altfel nu ar fi ieșit, probabil, nimic. Cred că cea mai mare realizare a fost obținerea titlului de „Cel mai bun spectacol” la Festivalul Național de Teatru „George Constantin”, cu spectacolul „Adevărata imaginație a celor care cred în Imaginație”. O dramatizare după opera lui Geo Bogza. Aceasta ar fi o realizare „materială”, însă cred cu tărie că realizările „emoționale” au fost cele mai frumoase. Faptul că s-au legat prietenii adevărate între noi, coordonatorii și minunile care au luat și încă iau parte la această poveste numită „Actorie 117”. Când vorbesc cu cei apropiați mie despre „Actorie 117” le povestesc mereu despre „această poveste frumoasă”, și nu despre „acest curs de actorie”.
Îmi place cum sună „această poveste frumoasă” și cu siguranță nu ai fi reușit nimic dacă nu te-ai fi implicat și emoțional. De altfel, cred că este și imposibil să lucrezi cu cei mici și să nu te implici emoțional. Îmi poți dezvălui și câte ceva din proiectele de viitor?
Urmează un an complex din acest punct de vedere – două spectacole de teatru – unul cu minunile din AlphaLife, iar celălalt cu două minuni mai mari, un spectacol extrem de sensibil. „Actorie 117” va produce un spectacol-manifest despre școală, o poveste despre cum înțeleg treisprezece copii ideea de școală, pe de o parte din propria lor experiență, iar pe de alta intrând într-o stare de vis născută din dorințele și viziunea lor asupra școlii. Totodată există și adieri de ironie la adresa sistemului de învățământ. Sunt tare curios care vor fi reacțiile. Dar ne asumăm, noi – întreaga echipă, tot conceptul. De cealaltă parte, „ReMind Act” va produce primul său spectacol de teatru, se va naște odată cu el un spectacol așa cum am spus deja – sensibil, va fi o dramatizare după opera magicianului Sorescu, un spectacol despre condiția umană de ieri și de astăzi, despre cine suntem sau cine nu suntem, despre „încotro ne îndreptăm”.
Cum s-ar spune… „semne bine anul are”. Revenind însă la prezent, unde vă poate vedea lumea in perioada imediat următoare?
În perioada următoare vom fi în focurile repetițiilor. Abia în luna mai vor fi ambele premiere. Spectacolul produs de „Actorie 117” va avea premiera la Teatrul Național „I.L. Caragiale” București. Premiera spectacolului produs de „ReMind Act” va avea premiera tot la Teatrul Național „I.L. Caragiale” București, dar va fi promovat și într-un turneu prin diferite orașe ale țării, cel puțin asta ne propunem. Și cu siguranță se va juca și în alte spații culturale din București. Și aici spun despre proiectele care sunt în pregătire în momentul actual. Probabil se vor demara și alte proiecte în care voi fi implicat „direct” sau „indirect”.
Spre încheierea interviului nostru, spune-mi, te rog câte ceva și despre tine, ca om, în afara proiectelor cu copiii. Cine este Dragoş N. Savu?
Îmi era teamă de această întrebare: „Cine este Dragoș?”. N-aș spune nimic despre mine și nu pentru că m-aș feri să o fac sau pentru că vreau să fiu modest, ci pentru că nu sunt o persoană care are ceva de spus în mod special sau care ar putea transmite o oarecare influență asupra unor oameni, evident una pozitivă. Sunt un om obișnuit. Sunt un visător incurabil. Sunt dependent de poezia contemporană. O mare parte din viață mi-o trăiesc prin filtrul – teatru. Îmi place să dau mai departe din tot ceea ce cunosc, asta înseamnă că a comunica pentru mine este una dintre formele vitale în și din societatea actuală. Îl ador pe Miles Davis și îl divinizez pe Chopin. Mă oglindesc în opera lui Nichita Stănescu. Respir cuvintele lui Vladimir Nabokov. Scriu cel puțin o pagină în fiecare zi. De peste paisprezece ani. Fizic sau imaginar, însă de cele mai multe ori – fizic. Din toate aceste pagini, păstrez cel mult o sută în fiecare an. Pe restul le public online pe diferite canale media. Oare ar fi cazul să mă opresc aici în a continua să vorbesc despre mine sau… mai vine o altă întrebare?!
Spuneai că citești multă poezie contemporană. Care sunt poeții tăi favoriți?
Sunt mulți și îmi e greu să fac o selecție cu cei favoriți, așa că am să spun la întâmplare măcar trei, patru poeți: Charles Bukowski, T. S. Eliot, Marin Sorescu, Geo Bogza… Uite că-s patru…
Minunate alegeri! Spuneai că scrii și tu. Despre ce anume scrii? Ai dat ceva tiparului?
Nu știu cum mă nimerești așa în plin, parcă mi le arunci în inimă! La întrebări mă refer, desigur. Nu am dat nimic tiparului. De multe ori am avut gândul de a trimite editurilor acele pagini pe care, până la urmă nu le-am mai făcut publice. Nu am făcut-o până acum nu din teamă că îmi vor fi respinse, nici vorbă, ci din teama că dacă vor fi publicate, ar însemna să devin un punct din miile de puncte existente aflate sub lupa criticilor. Și, nu știu de ce, dar eu întotdeauna am avut mari îndoieli legate de criticii din domeniul literaturii, ca să nu mai vorbesc de cel din domeniul teatral. Nu am nimic personal cu vreunul dintre ei, a nu se înțelege greșit. Însă dacă ar apărea public o recenzie a unei cărți publicate cu numele meu, oricât de „la superlativ” ar fi acea recenzie sau simplă părere a oricărui critic, m-aș îndoi de aceasta. Uneori mă gândesc că m-ar bucura mai mult o posibilă critică negativă… Scriu mult. Scriu poezie. De la nouă ani. Cu poezia am început – l-am întâlnit pe holul casei, la marginea bibliotecii, pe Serghei Esenin, pe când aveam vreo nouă ani și… m-a cutremurat. Iar această cutremurare m-a făcut să scriu… Scriu și teatru. Și proză. Am început patru romane, dintre care unul „young fantasy”. Acesta ar fi cel mai complex de până acum. Undeva pe la o sută de pagini. Pe lângă acestea, o schiță bine detaliată pentru două volume. Celelalte trei romane începute zac undeva prin casă, dacă mă întrebi acum unde sunt, n-aș ști să îți spun. Și pe lângă toate acestea, scriu și eseuri, recenzii și pagini în jurnal…
Cât privește temerile tale, o să încerc să te liniștesc puțin: mai există și critici onești, obiectivi și de bun simț în lumea literară românească. Știu eu câțiva.
Nu mă refeream la neonestitatea lor sau la bunul lor simț. E o „problemă” a mea care ține mai mult de incertitudinea valorii scrierilor mele. Se spune că dacă tu, scriitorul, nu îți consideri scrierile valoroase și extrem de „argumentate”, ar fi bine să mai aștepți și să mai scrii, până când ceva valoros va ieși la iveală.
Perfecționismul acesta este, totuși, o sabie cu două tăișuri. Așa că, în încheiere îți voi ura să ai mai multă încredere în tine însuți și, bineînțeles, mult succes în tot ceea ce faci.
Îți mulțumesc! A fost o plăcere să discutăm! Cale lină îți urez, și eu, în toate!
Sursă foto: arhiv autorului
