În 2012, la Muzeul Național Peleș a fost organizată o expoziție temporară denumită Gustav Klimt & Kunstlerkompagnie. Țin minte că m-am dus special la Sinaia în toamna aceea ca să văd expoziția, de la care am ieșit absolut deziluzionată, singurul lucru bun cu care m-am ales fiind catalogul, care era cu mult peste valoarea expoziției în sine (e o opinie strict personală și mi-o asum în totalitate). În catalog erau și reproduceri excelente ale unor tablouri care nu erau în expoziție, dar erau și foarte multe date cu privire la cariera artistică a lui Klimt și a curentului artistic inițiat de el în Viena începutului de de secol XX. Secesiunea vieneză rămâne și astăzi impresionantă, atât din punctul de vedere al schimbărilor impuse de artiștii care se revendică ca făcând parte din acest curent, dar și din punctul de vedere al influențelor exercitate de aceștia asupra altor pictori. Este celebră din acest punct de vedere susținerea lui Schiele de către Klimt, un aspect de care a ținut seama și regizorul filmului Egon Schiele: Moartea și Fecioara / Egon Schiele: Tod und Mädchen / Egon Schiele: Death and the Maiden, Dieter Berner. Chiar dacă Schiele este în esență un reprezentant al expresionismului, este imposibil să ignori influența lui Klimt asupra artei sale și mai ales asupra destinului său artistic – relația dintre el și Wally, principalul lui model, cumpărarea unor lucrări realizate de Schiele și susținerea financiară a acestuia de câteva ori.
E dificil să vorbești despre arta secesionistă fără să ții cont de epoca în care a dictat schimbarea canoanelor și de transformările societății mondiale impuse de un război devastator. E greu să vorbești despre Schiele expresionistul, fără să iei în calcul doza de risc convertită fantastic în serii de tablouri și desene de o valoare incontestabilă, dar marcate și de un autentic rarisim în arta plastică. Avem de-a face cu supremația și autoritatea unui talent unic în istoria universală a artei. Erotismul ca motor al schimbării percepției artistice, schimbarea canonului și impunerea unei noi abordări, lipsită totalmente de inhibiții și/sau rețineri fac din Schiele un caz unic în istoria artei, un model ce nu poate fi copiat nicicum. Combinația de culoare și tușe de cărbune, unghiuri ascuțite și linii frânte brusc contribuie la crearea unei atmosfere intense, ori plină de erotism, ori plină de lugubru. Luarea pe sine ca model – seria de autoportrete este una consistentă, având în vedere că a murit la 28 de ani – nu înseamnă egocentrism, cât nevoia de a profunzime, de cunoaștere a naturii umane și de explorare a propriei personalități.
Schiele a fost radical în opțiunile personale și artistice, arzând efectiv ca o flacără pentru ideile sale concretizate în viziuni, unghiuri și abordări ale uneia și aceleiași idei: erotismul feminin. Aparent trivial și obscen, pe fond uman până în străfundurile ființei, Schiele reia aceiași temă fără să se repete și fără să obosească, dând astfel de gândit privitorilor – cât de puțin este cunoscut trupul omenesc (cu predilecție, cel femim), cât magnetism poate să degaje acesta, care sunt sursele misterului feminin și cum poți să convertești opoziția sacru-profran în artă non erotică. Faptul că în marea majoritate a tablourilor sale femeia este pictată singură, în diverse ipostaze, mai mult sau mai puțin dezbrăcată, expusă privitorilor din unghiuri absolut unice, denotă ceva mai mult decât obsesie – vorbim de fapt de o încercare de cuprindere într-un singur discurs artistic al aceluiași obiect – trupul uman – și al aceluiași subiect – erotismul și sursele sale. Trupul devine pe această cale mijloc al expresivității, iar culoarea și tușa de cărbune instrumente ale viziunii artistice, una atât de personală, încât îl împiedică pe artist să se integreze într-un curent artistic deja existent. Schiele are nevoie de propriul lui drum, de propria lui cale și are toate datele să și-o croiască: talent, pasiune, curaj, nesăbuință, magnetism, vivacitate, putere de muncă peste medie, frumusețe și virilitate. Schiele se numără printre artiștii fascinanți și ca persoane, ca indivizi, el așa își cucerește muzele, cărora le cere supunere totală cauzei și implicare până la epuizarea totală. Pentru el nu există jumătăți de măsură, iar celebru joc „ori-ori” îi impune o anumită abordare în relația sau directă cu modelele, indiferent de ce vârstă ar avea acestea. Dominația și manipularea de care se folosește din plin nu-l transformă într-un monstru, deși acuzațiile n-au lipsit și nici izolarea socială ca formă de pedeapsă supremă.
Despre toate acestea este vorba în filmul regizat de Dieter Berner, iar regizorul a știut să-și aleagă o distribuție pe măsura intențiilor, rezultând în final unul dintre cele mai bune filme biografice realizate în ultimii ani. Balansul perfect între frumusețea personajului, construcția de atitudini și crearea de atmosferă îl ajută pe regizor să mute la timp focusul de pe personaj pe realitatea socială, de pe relația dintre pictor și muzele sale pe relația dintre pictor și societate în ansamblu. Așa se face că filmul, deși este plin de scene de un erotism greu de ignorat, nu este nicio clipă încadrat la categoria erotice și, cu atât mai puțin la pornografice.
Ce e cu adevărat remarcabil în viziunea regizorală a lui Dieter Berner este lipsa judecății de valoare asupra comportamentului artistului. Nu l-a interesat asta, ci doar expunerea principalelor momente din viața acestuia, astfel încât spectactorului să-i rămână în memorie și pe retină imaginea celebrelor tablouri, recognoscibile într-o mare de alte producții artistice. E un act de educație vizuală ceea ce face regizorul, unul pentru care trebuie să-i mulțumim, căci este atât de bine articulat în jurul personalității lui Egon Schiele, încât cred că și acesta i-ar mulțumi, de acolo de unde este acum.
***
Filmul debutează cu un Schiele în agonie, bănuit de a fi o altă victimă a celebrei gripe spaniole. Momentul în care doctorul chemat să-l vadă îi spune surorii acestuia, Gerti, să-și spună masca ca să se protejeze, capătă o cu totul altă conotație pentru spectactorii de astăzi, prinși în vârtejul unei alte pandemii, din care pare că nu mai ieșim. De aceea și reacțiile celor din Grădină au fost prompte, de la oftaturi și până la ușoare râsete amare. Din acest punct de vedere, devine foarte important mecanismul de percepție socială a unei opere de artă, în cazul de față filmul artistic și ar fi interesant de făcut o analiză comparativă între impresiile și receptarea în sine a filmului de către cei care l-au văzut înainte de martie 2020 și cei care-l văd în plină pandemie. Aceleași principii de selecție se activează și când este vorba despre un tablou sau o sculptură. Arta lui Schiele a devenit aproape inestimabilă după moartea acestuia, iar plusvaloarea și de varietatea impresiilor pe care le provoacă tablourile sale.
***
Grădina cu Filme – Cinema & More (din spatele Teatrelli, ambele proiecte culturale Creart) este un spațiu mai mult decât generos cu spectactorii, prietenos și adaptabil diverselor formate de proiecții și dezbateri. Un loc în inima Bucureștiului unde nu răzbate zgomotul străzii și unde izolarea fonică este realizată cu ajutorul clădirilor care înconjoară spațiul de jur împrejur. Picturile murale ale lui Radu Pandele (cea veche și cele noi, care acoperă integral pasajul de trecere dintre stradă și grădină) sunt perfecte pentru locul și destinația spațiului în cauză.
Egon Schiele: Moartea și Fecioara / Egon Schiele: Tod und Mädchen / Egon Schiele: Death and the Maiden
Austria / Luxemburg, 2016, 106’
biografic, dramă
Regia: Dieter Berner
Scenariul: Dieter Berner, Hilde Berger
Imaginea: Carsten Thiele
Muzica: André Dziezuk
Cu: Noah Saavedra, Maresi Riegner, Valerie Pachner, Marie Jung
Premii şi festivaluri: 2017: Busan IFF, Austrian Film Awards (Best Film, Best Director, Best Actress, Best Screenplay), Nashville IFF, Luxembourg Film Awards (Best Costume Design), Zurich IFF
