Grădina de piatră de Nikos Kazantzakis

Un chip pe care nu-l înțelegi, pentru că nu are trăsăturile rasei tale, pare o mască. Fără fisură, încremenită într-o expresie unică, masca este derutantă și obositoare pentru un neinițiat, care privește fără să poată vedea esența celeilalte ființe. Rolul măștii este să ascundă chipul carnal, cel pe care sunt scrise tristețea și bucuria, chipul, cum spunea C.Noica în Jurnal, pe care-l văd zeii. În Grădina de piatră, romanul-jurnal de călătorie al lui Nikos Kazantzakis, călătorul rămâne un străin, privit pretutindeni în Orient mai curând cu îngăduință decât cu iubire, ca un om care nu poate să înțeleagă lumea prin care trece:

„ ̶ M-am săturat de măști! am strigat eu dezamăgit.

̶ De care măști?

̶ De fețele japoneze. Toți, bărbați și femei, zâmbesc ca niște măști. Și nu știi niciodată ce fel de față se ascunde sub mască. Doream să văd în fine un chip carnal, cald, să râdă sau să plângă, îmi era egal; sau să mă înjure. Dar nu o mască!

̶ Nu există mască, barbar alb! Sau, mai bine zis, dacă vrei, fața nu există! Dacă scoți masca de care vorbești, vei descoperi alta, exact la fel ca prima. Și, dacă scoți și a doua mască, vei găsi alta, și apoi alta, și încă alta, la infinit!”. (pp. 149-150)

Grădina de piatră nu este un roman în înțelesul clasic al cuvântului. Ca formulă stilistică, Kazantzakis alege maniera eseistică, ceea ce-i permite să folosească digresiunea de tip meditativ sau descriptiv pentru a transforma povestea unei călătorii într-o proză cu rezonanțe inițiatice. Scris la persoana I, ca un jurnal de călătorie, romanul conține observații referitoare la impactul anumitor întâmplări asupra vieții lăuntrice.

Acest jurnal al unei călătorii, spirituale mai mult decât desfășurate în planul concret al existenței, spre „Orientul malefic”, „sete de abis și de pierdere”, se dovedește un document al stărilor de spirit care îndeamnă la căutare – dorință de aventură și regăsire de sine. Mai întâi în Japonia, apoi în China. Călăuză îi este, spre fiecare dintre aceste lumi, o femeie. Joshiro-san ai cărei ochi sunt „ca un fulger întunecat” este o enigmă. Amestec de frumusețe exotică și forță, ea are de respectat un legământ al răzbunării și doar pentru asta trăiește. Siu-lan este China însăși, Floarea Serii, învăluită parcă într-o aripă de mătase neagră înălțată deasupra unui spațiu vid. Străinul nu ajunge la sufletul acestor străine pentru care iubirea are alte înțelesuri, fiind asociată unor „tigri ai simțurilor”, eventual, o treaptă spre inițierea supremă. În lumea lor aparte, datoria e mai presus de iubire.

Metafora grădinii face parte din simbolistica actului artistic. Dar o creație este și ceea ce face omul din propria alcătuire pământească. Pentru a ajunge la grădinile interioare, care sunt grădinile inimii, prin exersarea răbdării, depășind anumite stadii ale desăvârșirii, trebuie să începi cu grădinile din afară:

„- Artiștii noștri de altădată compuneau grădini așa cum compuneau un poem. Un lucru anevoios, complicat, foarte dificil. Fiecare grădină trebuie să aibă înțelesul ei și să sugereze o mare idee abstractă: beatitudinea, inocența, solitudinea; sau voluptatea, mândria, grandoarea. Și acest înțeles nu trebuia să corespundă sufletului proprietarului, ci sufletului vast al strămoșilor sau, încă mai bine, al rasei sale. Căci, spuneți-mi, vă rog, individul în sine ar putea avea cât de cât valoare?

Japonia i se pare călătorului străin echilibrată, aspirând la armonia totală. Nicio piatră nu e lăsată la voia întâmplării, pradă haosului, în grădina aflată, ca o oază, în inima unui oraș „plin de vacarm și de păcate”. Grădinile acestea sunt îngrijite de călugări, oameni obișnuiți cu asceza și cu un anumit design al spațiului metafizic – structură, simetrie, culoare:

„Bătrânul călugăr cu roba plină de șofran mi-a aruncat o privire amuzată și ironică; își plimba privirea blândă prin grădină care era vădit sufletul lui.

Deodată tresări; se precipită cu un pas grăbit spre veghea punte; o pietricică înverzită de mușchi fusese deranjată; a pus-o iar la locul ei.

̶ Ați observat? M-a întrebat el cu răsuflarea tăiată. Piatra nu mai făcea parte din compoziție. Un vizitator nedelicat o fi îndepărtat-o. Nu mai simțeam solitudinea; grădina își pierduse sensul; se vedea că trecuse cineva pe acolo. Farmecul dispăruse. Ați simțit?

N-am răspuns. Inima mea era întristată și umilită; nu simțisem nimic. Epiderma mea de occidental era prea groasă.” (p. 49)

China se dovedește plină de cruzime, de emoție, iar străinul trăiește o greu controlabilă tulburare a simțurilor. Țara aceasta i se pare „o altă pășune unde îmi voi duce la păscut mica mea turmă, cei cinci tigri flămânzi: vederea, auzul, gustul, mirosul și pipăitul.” (p. 89)

Pe chipul unui servitor chinez se citește o clipă fidelitatea. Câteva secunde mai târziu, același chip, luat prin surprindere, poartă semnele urii unei rase față de altă rasă, trăire puternică fără justificare rațională. O mână îți întinde ceașca de ceai, cealaltă poate la fel de ușor să te ucidă:

„Ieri, într-un pavilion de ceai, priveam cu admirație băiatul care mă servea. N-am văzut niciodată degete mai iuți și mai abile, o supunere mai inteligentă și mai sobră, o intuiție mai infailibilă; înainte ca tu să deschizi gura, înainte de a schița un gest, el înțelegea și îți aducea lucrul dorit.

Ce fericire, mă gândeam eu, să ai un servitor atât de fidel și atât de minunat dresat! Viața ar putea deveni suportabilă.

Am ridicat ochii să-i adresez un zâmbet de aprobare, dar m-am răzgândit speriat; i-am surprins privirea, care mă pătrundea ca un pumnal. ” (pp. 157-158)

Grădina de piatră, roman scris în 1936, înainte de Viața și peripețiile lui Alexis Zorba, este o proză care te pune în starea de contemplație. Cititorul devine atent și sensibil, ca un grădinar cu ochiul ager și plin de iubire, în a cărui grădină se află un zeu cu surâs enigmatic. În plină noapte japoneză, poți simți cum ți se răcorește sufletul văzut și cel nevăzut. Iată câteva secvențe care ilustrează stilul acestei proze de o neobișnuită frumusețe:

„Disciplina, iată cea mai înaltă virtute. Datorită ei, forța se echilibrează cu dorința și strădania penibilă a omului poate fi rodnică.” (p. 36)

*

„Îi atinsesem rana cu o mână prea grea.” (p. 9) Iar rana este a sufletului, nu a trupului.

*

„Deodată întreaga suferință a vremurilor noastre a crăpat înaintea mea ca un abces.” (p. 9)

*

„Noaptea cade brusc ca o sabie. Aerul se răcorește. Lanternele multicolore se aprind în jurul balcoanelor dantelate. Prăvăliile se deschid. Mâinile galbene sunt doldora de semințe de pepene prăjite, și mulțimea se plimbă de-a lungul grădinii ronțăind mărunt ca șoriceii.” (p. 16)

*

„Iarna, aranjează-ți odaia încât să pară caldă; vara, fă să aibă un aer răcoros. Fierbe apa atât cât trebuie și dă ceaiului o aroma plăcută.” (p. 46) Sfaturile sunt ale unui samurai.

*

„Dragostea e duhul binelui.” (p. 133)

*

„Taina marilor învățători este la fel cu secretul fericirii, ne așteptăm la extaze, lovituri fulgerătoare, eforturi supraomenești, și iată că această fericire este un lucru foarte simplu, foarte uman, aproape banal; Dumnezeu nu este nici cutremur, nici foc, nici miracol, este doar o ușoară adiere.” (p. 47)