„Mai erau apoi portretele de familie. Cele ale strămoşilor morţi de mult, la care se uita cu atenţie, de parcă aşa putea să-i cunoască, dar mai ales ca să observe linia şi culorile. Însă portretul bunicii Pulcheria din casa de la Hoiseşti, care o înfăţişa în plină frumuseţe şi tinereţe, l-a făcut să simtă că nu e suficient să vezi cu ochii. Că mai este ceva. Femeia bătrână, cu trăsături aspre şi severe, nu avea nimic din dulceaţa chipului pictat, care semăna mai degrabă cu mama. Dar mamei îi lipsea sclipirea din ochi, iar bunica Pulcheria n-o mai avea de mult. Unde dispăruse luminiţa aceea? Oare tabloul e o minciună? Sau poate ăsta e rolul unui tablou, să păstreze sclipirile de suflet care dispar. Astea erau lucruri prea complicate, pe care Toto le simţea mai degrabă decât le gândea.
Mai târziu, criticii au observat că Theodor Pallady arareori pictează ochii femeilor, preferând să-i sugereze prin câteva tuşe. Poate că totul a pornit în faţa portretului care arăta o imagine de mult trecută, o privire de o clipă. Acolo, neştiută încă şi neclară, s-a născut în el dorinţa de a picta permanenţe, şi nu clipe.”
Theodor Pallady se naşte la Iaşi, pe 11/24 aprilie 1871, primul din cei patru copii ai lui Iancu (Ion) Pallady şi ai Mariei Pallady, născută Cantacuzino. Prin ambii părinţi se trage din vechi familii boiereşti. Studiază ingineria la Bucureşti şi apoi la Dresda, unde ia şi lecţii particulare de pictură cu Ernst Erwin Oehme. Treptat, îşi pierde interesul pentru inginerie (nu şi pentru rigoarea desenului) şi, din 1889, se stabileşte la Paris pentru a studia pictura. Va frecventa întâi atelierul pictorului Edmond Aman-Jean, apoi, după ce este admis la École des Beaux-Arts, atelierul pictorului simbolist Gustave Moreau, unde va fi coleg cu Henri Matisse, cu care va rămâne prieten. Primele tablouri şi desene păstrează influenţa simbolistă, pe care o va părăsi treptat. După debutul din 1900, în cadrul Pavilionului României de la Expoziţia Universală de la Paris, va continua să picteze şi să deseneze mult, mai ales nuduri, naturi statice şi peisaje, şi să expună în ţară şi la Paris. Locuieşte la Paris până în aprilie 1940, când se întoarce la Bucureşti pentru o expoziţie şi nu mai reuşeşte să plece. Bombardamentele germane din august 1944 distrug 180 de tablouri şi desene pe care Pallady, din lipsa unui loc de depozitare, le ţinea la Muzeul Kalinderu. După război, regimul comunist nu-i mai permite să expună, fiind considerat „pictor de clasă”. Abia după 1950 va mai putea participa la expoziţii, iar în 1956 se organizează o retrospectivă la Muzeul de Artă al RPR şi va primi titlul de Maestru Emerit al Artei. Moare în noaptea de 16 august 1956, la Bucureşti.
FRAGMENT
Jeanne a venit peste o săptămână în atelierul din Montrouge. Soțul și copiii au însoțit-o, însă Constantin a stat doar câteva clipe, până s-a lămurit că toată treaba o să dureze. A luat băiatul cu el și a lăsat fetele cu Jeanne, spre nemulțumirea lui Pallady, care simțea că nu se poate concentra nici la desen și nici nu poate discuta liber.
Toată săptămâna doar la ea se gândise. Cum să o deseneze. Cum să o atingă. De parcă ochii nu-i erau suficienți, trebuia să atingă și să mângâie. Mai ales să mângâie. Uitase deja de ultima lui cucerire, o tânără contesă despre care îi povestise lui George cu câteva zile înainte de întâlnirea de la Operă. E delicioasă, îi spusese, și George îl bătuse pe umăr, am înțeles, Toto, ea e la rând. Da, avea faimă de cuceritor în lumea aristocratică a Parisului. De asta venise Constantin cu ea, de asta lăsase și fetele.
Dar acum era altceva. Acum voia să înțeleagă mecanismul acelui zâmbet. Ce-l făcea atât de special, încât să nu-i reușească niciun desen?
A dat la o parte cartoanele și pânzele împrăștiate peste tot și a instalat-o pe Jeanne pe un fotoliu galben chiar lângă fereastră. Amiaza de ianuarie își prelingea razele de lumină sidefie printre nori. Unul din obrajii lui Jeanne era în penumbră. Toto ar fi vrut să-l atingă, să șteargă umbra de pe el, dar n-a făcut decât să mute scaunul pieziș, ca lumina să-i cadă egal pe chip.
— Să vă fac un ceai? le-a întrebat, de parcă nu-i venea să se apuce.
— Ceai adus cu cămila prin deșert?
Pallady a ridicat din sprâncene la întrebarea fetiței. Uite că au vorbit despre el acasă, probabil nu de bine, dar asta nu conta. I-au sclipit ochii, ca atunci când avea în față un adversar de duel. Doar că acum adversarul plecase.
— Magda, se poate? a certat-o Jeanne pe fetiță.
— Lasă copilul, a zis el și a râs. Așa e, aerul sărat al mării strică gustul ceaiului. Dacă vrei ceai bun, bea ceai verde adus din China cu caravanele, pe uscat.
Apoi a început s-o deseneze. Marie-Jeanne, fata cea mare, stătea lângă el și îl urmărea. Magda se plimba de colo-colo prin atelier, când se uita pe geam, când la desenul neterminat și asta îi dădea lui Pallady o stare de nervozitate. A desenat și a șters până a rupt hârtia, apoi a început alt desen și altul. Degeaba. Zâmbetul Jeannei rămânea doar pe chip și nu se lăsa prins pe hârtie. I-a dat până la urmă unul din desene și Jeanne a râs.
— Ce claie de păr mi-ai făcut!
Adevărat, părul nu-l interesase, el se concentrase pe zâmbet.
— Dar nu seamănă, a zis Magda. Uite, ăsta-i mai bun.
Și a arătat spre alt desen, lăsat de Pallady pe o măsuță. Jeanne a dat din umeri. Ei i se părea că seamănă și în cel pe care i-l dăduse Toto. Forma ochilor, sprâncenele arcuite, fruntea bombată. Gura i-o făcuse cam mare, ca și cum se pregătea să zică ceva, deși ea tăcuse tot timpul. Nici nu știa ce-ar putea să-i spună, se simțea stânjenită sub privirea lui intensă. Avea impresia că îi ghicește fiecare gând.
Au stabilit o altă ședință peste câteva zile, ca să înceapă un portret în ulei.
Când a rămas singur, Pallady s-a trântit pe canapea, cu unul dintre desene în mână. Era cel pe care-l arătase Magda. Isteață fetița asta, și n-are decât zece ani. Isteață. Aici aproape reușise. A stat mult timp întins, privind desenul care totuși nu-l mulțumea. Chiar dacă sprâncenele, ochii, bărbia cu gropiță, toate semănau. Le-a atins pe fiecare pe hârtie și a simțit o sfârșeală, de parcă ar fi atins-o pe ea. Simțea nevoia să o atingă, poate așa va reuși s-o deseneze cu adevărat. Să-i prindă și zâmbetul în desen.
M-am îndrăgostit, s-a gândit. M-am îndrăgostit de un zâmbet, nu de o femeie.
Și abia după ce a recunoscut asta, că s-a îndrăgostit, că o vrea pentru el pe femeia altuia, că n-o să se mulțumească doar s-o deseneze și, poate, s-o atingă, abia atunci și-a dat seama. Nu zâmbetul era cel care-i aducea minunarea. Nu zâmbetul, ci clipa aceea de taină dinaintea zâmbetului, când aveai doar o impresie, o speranță că va zâmbi și îți era teamă să nu pierzi momentul. Teama asta, teama că o să pierzi clipa, asta ar trebui să deseneze. Nu o față. Nu un chip. Trebuie să desenezi trăirile lăuntrice, nu obiecte, nu fețe. Ale tale sau ale modelului? Ale tale, pentru că le știi. Sau crezi că le știi. Ale modelului, dacă îl iubești.
Stătea cu desenul în mână, cu ochii la fereastra întredeschisă și la perdeaua care se mișca ușor, dar nu le vedea și nu simțea frigul de ianuarie. Ce femeie, se gândea. Și ce lucru important m-a făcut să înțeleg!
Dar oare Constantin știe asta despre zâmbetul ei? Oare el tot așa simte că trebuie s-o privească neîncetat, ca nu cumva să piardă clipa aceea miraculoasă dinaintea zâmbetului? Nu, nici vorbă. Ultima dată când se văzuseră, Constantin vorbise întruna cu George despre postul de ministru plenipotențiar la Legația din Petersburg, post pe care spera să-l obțină.
S-a dus la geam și a privit în noapte. Ploua mărunt. În atelierul întunecat aerul era dens, cu miros de vopsele și terebentină. Simțea nevoia de aer proaspăt, de răcoare, așa că și-a pus paltonul și a ieșit. Străzile Parisului i se întindeau în față. Uitase acasă pălăria și umbrela, iar ploaia care i se scurgea pe față, pe ochi, făcea ca totul să pară mișcat, culorile se întindeau și se dizolvau ca în tablourile impresioniste. O frumusețe de o clipă, fulgurantă. Pe care, dacă încerci s-o pui pe pânză, obții ceva tranzitoriu, fără să ajungi la esență.
Da, asta e, de asta nu-i reușesc desenele. Fiindcă zâmbetul lui Jeanne e acea senzație fulgurantă, o clipă doar, apoi dispare și se transformă în altceva. El trebuie să prindă esența și nu clipa.
Mergea din ce în ce mai repede, cu ploaia pe față, fericit că a găsit în același timp și iubirea și răspunsul.
