„Radu Polizu, un călător pasionat cu un ochi antrenat în descoperirea lumii, are abilitatea să creioneze peisaje, să creeze atmosfera locului și să înfățișeze portretele oamenilor pe care îi întâlnește, oferind o perspectivă corectă și originală asupra unui spațiu fără timp, un loc unic în spiritualitate, arhitectură și cultură. Printre zeii goi este o evocare vie a Indiei, descriindu-i complexitatea prin prisma curiozității neobosite a autorului.” (Carmen Firan)
„Am vrut să scriu despre India pe care o iubesc, menționând mai puțin bijuteriile sale arhitecturale sau destinațiile turistice promovate în pliante și concentrându‑mă pe perspectiva călătorului care nu‑și poate reține uimirea în timp ce descoperă această țară minunată.” (Radu Polizu)
Radu Polizu (născut la Bucureşti) a părăsit România cu doi ani înainte de 1989, mutându-se în SUA, unde a urmat o carieră în televiziune, dezvoltând compania FlyingMonk, specializată în inginerie de media şi producţie de documentare culturale. Călătorind independent, a filmat în mai mult de 80 de ţări, concentrându-se pe tradiţiile şi cultura locurilor vizitate. Când nu călătoreşte, oferă consultanţă pentru dezvoltarea de studiouri de televiziune şi companii de media în New York, scrie şi editează filme documentare şi publică pe blog eseuri de călătorie (flyingmonk.com). În 2016 i-a apărut la Scrisul Românesc prima carte în limba română, Cartea poveştilor uitate, relatând întâmplări din peregrinările sale în jurul lumii pentru filmări. Between Ceausescu and Fidel a apărut la New Meridian Arts în 2018 şi apoi în limba română în 2020, la Eikon. Tot la New Meridian Arts i-a apărut în 2022 versiunea în limba engleză a acestei cărţi, Among Naked Gods. În prezent locuieşte la New York.
Fragment din capitolul Pe repede‑înainte spre rai
India este o experienţă. Totul aici îţi atacă simţurile şi te duce la epuizare. Dar ceea ce te copleşeşte în primul rând este căldura. Auzisem de căldura sufocantă din India, dar, prima dată când am ajuns să călătoresc la începutul lui aprilie, am înţeles la ce se refereau cei care vorbeau despre căldura indiană. Om sau animal, te secătuieşte de orice urmă de energie, până în punctul în care simţi că nu te mai poţi mişca şi singurul lucru pe care‑l poţi face este să li te alături indienilor care stau lungiţi la umbră în toropeala după‑amiezilor toride.
Este atât de cald, încât bei sticlă după sticlă de apă şi nu ai nevoie să mergi la toaletă toată ziua şi, chiar dacă bei mai mult de jumătate de sticlă dintr‑o singură înghiţitură, tot ţi se face sete. Această sete nu dispare niciodată, iar buzele îţi sunt mereu uscate.
E atât de cald, încât nu poţi merge desculţ în curtea niciunui templu şi cauţi doar zonele care au umbră sau pământ, pentru că marmura sau piatra îţi incinerează picioarele.
Tricoul nou‑nouţ pe care l‑ai îmbrăcat dimineaţa devine ud la doar câteva minute după ce ai părăsit camera de hotel. Şi nici nu‑ţi trece prin cap că ai putea să mănânci ceva în timpul acelor ore fierbinţi. Chiar dacă ai simţi o senzaţie vagă de foame, singurul lucru la care visezi mereu este încă o sticlă de apă rece sau poate una de Fanta.
Câinii dormeau în mijlocul străzii, un somn atât de adânc, încât cu o zi înainte, în Bodh Gaya, cyclo‑ul în care eram aproape a trecut peste unul. În ultimul moment, şoferul a evitat cu grijă câinele, roata din spate abia atingându‑i coada, dar acesta nici măcar nu a tresărit. Poate că era în meditaţie profundă. Sau poate că era mort, ceva obişnuit pe străzile Indiei, unde animalele mor şi sunt aruncate în gunoaiele de pe marginea drumului. Animalele moarte sau în descompunere par a fi un lucru destul de comun, dar nişte prieteni mi‑au povestit cât de şocaţi au fost să vadă un om mort acoperit de muşte pe străzile din Rishikesh, în timp ce lumea trecea pe lângă cadavru fără să‑i arunce măcar o privire. Dar asta e India, unde supravieţuirea este esenţială.
Între viaţă şi moarte, petale de flori parfumate şi excremente de tot felul, devoţiune exaltată şi deprimare extremă, Varanasi îşi deschide ochii milenari către Gange.
Răsăritul îmbăiază ghat‑urile într‑o lumină roz ce are ceva dumnezeiesc în ea, inspirându‑i pe cei matinali la contemplaţie şi îmbiind pelerinii la o plimbare cu barca pe Gange, lucru care ajunge să se repete în fiecare dimineaţă, aproape ca un ritual. Soarele binecuvântează oraşul, cel mai vechi şi mai sfânt din India, un oraş fără pereche.
Doctrina brahmană consideră că întregul oraş este sfânt, iar cu o asemenea aglomerare de zei, fiecare hindus plin de devoţiune mizează pe faptul că va avea parte de o reîncarnare mai bună dacă îşi va da ultima suflare aici.
Drept urmare, ultima dorinţă a hinduşilor este să vină şi să moară în perimetrul oraşului, sperând să fie binecuvântaţi de această colectivitate divină care‑i va ajuta să se ridice mai repede în sferele celeste. Familia îşi îndeamnă şi ea muribunzii să ajungă la această scară către cer. Dacă reuşesc să ajungă la timp, toate păcatele care le apasă conştiinţa vor fi curăţate, iar ei vor putea să o ia de la capăt în noua reîncarnare! Este ca în Florida, doar că puţin mai sumbru. Un repede‑înainte spre ceruri.
În spatele zidurilor roz ale ghat‑urilor lucind în lumina magnifică a dimineţii, m‑am pierdut într‑un labirint de străduţe înguste, unde simţurile îmi erau asaltate în moduri inimaginabile din toate direcţiile: de bălegarul şi rahatul care asezonau fiecare stradă, de bărbaţii care urinau la baza clădirilor, de toaletele orientate spre alee pentru o utilizare mai comodă, de vacile care se plimbau peste tot, omniprezente în sfinţenia lor – trebuia mereu să ai grijă să nu fii binecuvântat dacă se apropia ora excreţiei –, de muştele care se adunau peste măsură pe delicatesele stradale menţionate mai devreme, de lemnul ars ce te făcea să‑ţi ridici ochii căutând siluetele întunecate şi cum nu se poate mai slabe care târau bucăţile de lemn înnegrit, de fumul scos de motocicletele care vâjâiau pe alei, de zgomotele continue şi foarte puternice venite de la şantierele din jur, de hoardele de oameni ce nu se opreau niciodată dintr‑un perpetuu du‑te‑vino, de traficul nebunesc, de mormanele de gunoaie pe care le găseai pe la toate colţurile străzilor, unde sfârşeau şi animalele moarte, de bucăţile de cadavre de care te puteai izbi din greşeală, de cerşetorii care veneau continuu spre tine, obligându‑te să te comporţi ca şi cum nu ar exista, de fluxul de vânzători ambulanţi care încercau neîncetat să‑ţi vândă ceva şi pe care îi îndepărtai doar printr‑o uşoară mişcare a degetului pentru a nu‑ţi irosi energia, de întrebarea repetată iar şi iar, întrebarea numărul unu în Varanasi: „Vrei o barcă?”, barcă ce se putea schimba în opiu, haşiş, ganja, cocaină, masaj, apă, suc, tunsoare, mătase, „vezi magazinul meu”, bani, rupii, fată, barcă, barcă, barcă, barcă, barcă, barcă, barcă, barcă, barcă…
