Polirom vă prezintă un fragment din volumul Act gratuit de Nicolae Breban, apărut de curînd în colecția „Fiction Ltd.” a editurii, și în ediție digitală.

Acordînd un loc important dialogului și monologului în care confesiunea se îmbină cu persuasiunea, nuvelele – „specie din păcate neglijată azi la noi (ca și în Franța sau Germania!) de scriitori și editori”, cum spune autorul – ce alcătuiesc volumul ne duc cît se poate de firesc cu gîndul la teatru. Universul lor, în care perioada comunistă și lumea interbelică sînt referințe constante, este populat de personaje paradoxale, contradictorii, căci, preocupate uneori pînă la obsesie de împlinirea destinului personal, ele sînt totodată chinuite de întrebări, ezitante, nehotărîte. Un arhitect aparent împlinit pe plan profesional și familial ajunge la concluzia că doar un „act gratuit” gidian, comis împotriva societății conformiste, a „bunului-simț” burghez, îi va aduce realizarea și libertatea la care visează. Un comerciant lipsit de grija zilei de mîine este de acord ca frumoasa lui soție să intre în afaceri alături de un ins dubios, ce pare să-i fie acesteia și amant, doar pentru că respectivul a fost idolul lui pe vremea liceului. O tînără libertină acceptă să conviețuiască, în speranța că-i va deveni moștenitoare, cu un pretins „unchi” bolnav și cu veleități de intelectual, însă traiul alături de el va avea ca efect o surprinzătoare metamorfoză…

Nicolae Breban (n. 1934), romancier şi eseist, este unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români contemporani. Debutează literar în revista Viaţa studenţească, în 1957. Opt ani mai tîrziu publică primul său roman, Francisca (tradus în bulgară şi rusă), distins cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. Îi urmează în 1966 romanul În absenţa stăpînilor, iar în 1968, Animale bolnave, care a întrunit toate aprecierile criticii – „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor. A fost redactor‑şef al României literare. A semnat scenariul filmului Răutăciosul adolescent, precum şi scenariul şi regia filmului Printre colinele verzi (inclus în selecţia oficială a Festivalului Internaţional de la Cannes). În 1973 apare romanul Îngerul de gips, iar în 1975, versiunea în limba suedeză a romanului În absenţa stăpînilor. Le urmează Bunavestire (1977), Don Juan (1981), piesele de teatru Culoarul cu şoareci şi Bătrîna doamnă şi fluturele (1981‑1982, Paris), ediţia franceză a romanului În absenţa stăpînilor (1983, Flammarion, Paris), Drumul la zid (1984), versiunea franceză a romanului Bunavestire (1985, Flammarion, Paris), Pîndă şi seducţie (1991), Amfitrion: I. Demonii mărunţi, II. Procuratorii, III. Alberta (1994), Ziua şi noaptea: I. Ziua şi noaptea (1998), II. Voinţa de putere (2001), III. Puterea nevăzută (2004), IV. Jiquidi (2007), Stricte amintiri literare (2001), Friedrich Nietzsche. Maxime comentate (2004), Singura cale (2011), Jocul şi fuga (2015) şi Frica (2018). Cele mai recente traduceri din germană ale sale sînt Elegii duineze de Rainer Maria Rilke (2006) şi Elegiile romane de Johann Wolfgang von Goethe (2009). Este membru titular al Academiei Române şi director al revistei Contemporanul. Ideea europeană. La Editura Polirom au apărut: Riscul în cultură (1997), Sensul vieţii (Memorii) (4 vol., 2003‑2007), Animale bolnave (2004), Îngerul de gips (2008), Orfeu în infern (2008), Profeţii despre prezent. Elogiul morţii (2009) şi Viaţa mea (2017).

Fragment

„M‑am aplecat pe geam auzind gălăgie jos, în piaţă. Undeva, în iarmarocul de sub blocul meu, numit şi Piaţa Amzei, se stârnise gâlceavă – înjurături înfundate, voci aprinse şi, peste toate, una ascuţită, de femeie. Am închis fereastra şi m‑am retras la ocupaţiile mele, apoi nu ştiu ce m‑a făcut s‑o redeschid; linişte, de data aceasta, dacă zgomotul de maşini şi de voci disparate, obişnuite în aerul pieţei noastre din zorii zilei până târziu, seara, poate însemna linişte. Apoi, privind mai atent, am distins în colţul din dreapta al străzii, pe jumătate acoperit de o copertină amplă şi pătată de soare, dar şi de mizerii umane, un grup care parcă ezita să se desfacă. Iarăşi voci, dar rupte, fără legătură, de data aceasta, râsul cuiva, gros, extrem de satisfăcut de sine, şi, din nou, mi s‑a părut a auzi aceeaşi voce ascuţită de femeie. Ba şi câteva cuvinte, ceva în genul: „Ietete, nu cumva te crezi mai cu moţ, măi Iţic, să vii aici să ne faci ordine cu balabusta ta pistruiată şi cu…“. Vocea coborî cu un ton, apoi, tocmai când voiam din nou să închid, se auziră următoarele: „Am să‑ţi tai boaşele pistruiate şi tăiate împrejur şi am să le dau la căţeii mei – sunt mici şi vreau să‑i fac să turbeze!…“. Râsete ample acoperiră vocea şi câteva siluete ieşiră de sub copertină. Altele intrară, atrase probabil de cele ce se întâmplau acolo. Am închis, m‑am aşezat la masă, dar un resort ascuns m‑a făcut să sar în sus, eu însumi zăpăcit, nu ştiu de ce. Mi‑am trecut mâna prin păr, am apucat ceaşca de cafea, am renunţat însă şi m‑am ridicat în picioare. „A, da, ştiam ce voiam să fac!“, îmi spuneam, cu o hotărâre hazlie şi stranie totodată, în timp ce‑mi îmbrăcam haina, „voi coborî să… văd şi eu!“. Şi aşa, doamnelor şi domnilor, aşa şi nu altfel, începe sau se naşte destinul. Nici mai mult şi nici mai puţin… pe onoarea mea!

Ajuns jos, sub acea copertină uriaşă, aplecată puţin într‑o parte şi sprijinită de câteva bucăţi de asfalt, se afla într‑adevăr un grup, probabil mult restrâns faţă de adineaori. Un om zăcea întins pe jos, rezemat pe jumătate de un butuc de lemn, cu faţa însângerată şi braţele groase atârnându‑i moale, astfel că palmele îi atingeau trotuarul murdar. Câţiva copii, vagabonzi de bună seamă, se aflau în jurul trunchiului său gros, unul din ei chiar încerca, mi se pare, să‑l buzunărească. M‑am apropiat şi l‑am luat de urechi pe micul îndrăzneţ, spunându‑i calm:

— Aşteaptă, isteţule, încă n‑a murit… nenea! Mai aşteaptă puţin, ce treabă ai!

Nu departe, un poliţist burtos îşi aprindea o ţigară, discutând amabil cu doi cetăţeni, dintre care unul căra o damigeană grea. Din când în când râdea gros. Maşini utilitare sau nu manevrau pe strada înfundată, la capătul căreia trona, după un zid alb, aproape miraculos, ambasada Franţei.”