„Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu”. O analiză

Cosmin Popa este cercetător științific în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, Academia Română, fiind specializat în istoria Uniunii Sovietice, Rusiei și Europei Centrale și Răsăritene în timpul comunismului și postcomunismului. Este autor a peste 80 de studii de specialitate, dar și al unor volume individuale, cercetări esențiale pentru o mai profundă cunoaștere a comunismului românesc. În anul 2025, la Editura Corint, în colecția Corint Istorie Autori Români, Cosmin Popa a publicat cartea Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu, volum care s-a impus pe piața editorială din România imediat după apariția sa.

Cartea este structurată în 13 capitole, organizate cronologic, pornind din anul 1965 și ajungând până în anul în care „dictatura de clan”, după cum o numește istoricul, a luat sfârșit. În mod evident, pentru a înțelege multe dintre acțiunile național-comunismului este necesară o privire în spate la perioada dejistă sau a stalinismului în România, observându-se atât contrastele, cât și constantele. Bibliografia folosită de autor este una generoasă, de la fonduri de arhivă, lucrări critice, la articole și studii. Volumul de față își propune și reușește să explice aspecte economice și politice în perioada ceaușistă, subliniind gravele consecințe sociale ale acestor acțiuni incoerente și grave ale căror consecințe au dus la distrugerea unei țări, lăsând răni adânci și în postcomunism. Scrisă foarte bine, lucrarea istoricului Cosmin Popa se adresează tuturor celor care își doresc să spargă barierele nostalgiei, pe cele ale mitului și minciunii create în jurul dictatorului român. În aceeași măsură, am convingerea că va contribui la dezvrăjirea unei societăți convinsă că Nicolae Ceaușescu a plătit datoria externă și care continuă să creadă că a fost liderul unei perioade de aur.

De la început, istoricul stabilește cu limpezime scopul cărții sale și anume:

Această carte nu-și propune să convingă pe cei care cred contrariul. Ea se dorește o formă de reîmprospătare a memoriei comunismului real, a ceaușismului în forma sa clasică. Scopul ei este să descrie mecanismele unei radicalizări politice care a produs consecințe economice, tehnologice, sociale și morale; să ilustreze maniera în care economia și societatea se obișnuiau cu presiunile ideologice și organizaționale exercitate de regim și mai ales cum ruptura dintre realitate și propagandă era conciliată doar prin minciună și corupție.

În realitate, exact această dualitate a regimului național-comunist este explorată în această carte: diferența frapantă între realitatea gri, cenușie și discursul paralel al întregului aparat de stat, în frunte cu dictatorul român. Acest vid între ce era și ce se lăsa să pară a fi era umplut cu minciună, fapte de corupție și violența asupra celor care trebuiau aduși la tăcere. Pe parcursul acestei analize, dincolo de a evidenția aspecte esențiale ale cărții, îmi propun să aduc în atenție neadevărurile care circulau în epocă și să scot din carte faptele reale care le contrazic, fiind o parte semnificativă a lucrării de față. Primul palier al analizei este cel al tipului de economie practicat în România comunistă, cât mai rămăsese moștenire din timpul lui Gheorghiu Dej și care era direcția spre care se îndrepta regimul Ceaușescu, din punct de vedere economic. Iluzia unei dictaturi modernizatoare rămâne doar raportând situația României la ea însăși, nici măcar la un singur stat din lagărul sovietic. Istoricul susține vehement că creșterea economică a avut loc în condițiile unui consum strict controlat, atunci când se poate vorbi de creștere economică, adică în perioade scurte de timp și în episoade complet izolate. Pe de altă parte, planul „modernizator” al regimului de la București nu se extindea asupra întregii țări și în niciun caz în mod echitabil. Se poate discuta despre un centru și marginile sale. Centru era unul economic, dar mai ales politic, pentru că, în realitate, pe toată durata ceaușismului, economia a fost supusă politicului, fără nicio îndoială. Astfel, cea care rămânea în suburbiile interesului dictatorului era lumea rurală, din nou, lumea satului nu stârnea interesul puterii politice, deși au existat perioade când a servit intereselor dictatorului și atunci este, măcar superficial, luată în seamă.

Regimul comunist nu a părăsit niciodată paradigma bolșevică a folosirii agriculturii și a populației rurale ca bază de materii prime ieftine și rezervor uman pentru industrializare rapidă.

Fapt pentru care devine evident de ce în deceniile următoare preluării puterii de către Ceaușescu asistăm la o strămutare a oamenilor de la sate la oraș, nu pentru a-i moderniza sau urbaniza, ci pentru a-i folosi în planurile ambițioase, dar nefericit întocmite de industrializare. La nivel social, această strămutare a forței de muncă a avut un impact teribil. La nivel microsocial, au dus la dezbinarea multor familii, suferința dezrădăcinării și obligativitatea abandonării propriilor case în favoarea unor apartamente de câțiva metri pătrați, înghesuite. Mulți nu s-au putut adapta acestei schimbări, lucru evident și astăzi. Din acest motiv, multe dintre grădinile blocurilor socialiste au fost transformate în mici gospodării. Pe de altă parte, autorul explică motivul central al goanei ceaușiste după o industrializare rapidă, accelerată și lipsită de orice discernământ statistic.

Industrializarea României, așa cu s-a aplicat în perioada comunistă, nu a avut ca punct de plecare doar conștiința unei necesități stringente a modernizării țării, ci și dorința liderilor politici de a-și asigura o bază economică de putere.

Cu alte cuvinte, la rândul său, industria devine o rampă pentru sfera politicului și pentru consolidarea noii puteri. Mai mult, aceste transformări care trebuiau să se petreacă repede erau și modalitatea prin care Nicolae Ceaușescu viza crearea unei proprii identități, în contrast cu cea a antecesorului său, eclipsându-l, dar și scoțându-i în evidență greșelile. Deși se susținea o îndepărtare de Moscova, practicile sale încă se purtau. Doar că ceea ce nu a înțeles liderul român de la început a fost că o transformare industrială, economică, rapidă avea nevoie de transformări sociale, politice, iar acestea, neînfăpuite riguros, puteau amenința regimul și structura sa. Astfel, intervine planificarea, văzută ca un mecanism menit

să consolideze puterea politică și rolul liderului, fără ca politica economică a acestuia să iasă din tiparele formate în prima parte a comunismului.

În acest fel, ia naștere „economia de palat”, un concept folosit de istoric în care puterea de decizie, resursele și beneficiile reveneau liderului, iar cheltuielile și pierderile, economiei oficiale și societății. În această schemă economică, specialiștii nu aveau loc, ci executanții entuziaști, de cele mai multe ori complet deprofesionalizați. Marea piedică în planurile ambițioase ale lui Ceaușescu era lipsa materiei prime necesară derulării procesului de industrializare. Acesta trebuia importată, doar că nu putea fi achitată cu valută convertibilă, dar aceasta nu era primită în urma exporturile, din acest motiv se declanșează lungul și anevoiosul șir al împrumuturilor pentru acoperirea acestor cheltuieli. Importurile se făceau hazardat, fără un plan de funcționare și benefic pe termen lung, iar aceasta va deveni, în scurt timp, marea pagubă economică acoperită de orgoliile politice. Chiar și în ce nu funcționa sau mai ales în ce nu funcționa, se continua investirea unor sume exorbitante de bani. Regimul nu putea admite că greșește.

Țara trebuia să importe din ce în ce mai multe resurse plătind cu valută convertibilă, pe care nu o primea pentru exporturile industriale realizate în țările comuniste. Îndatorarea internațională a țării a fost salvarea otrăvită care a permis punerea în practică a planurilor de industrializare, chiar și atunci când era evident că ele nu funcționează.

Prin urmare, în iureșul megalomaniei crescânde, singurul lucru care conta era imaginea dictatorului chiar dacă asta însemna sacrificarea țării. Ceaușescu a sfârșit prin a-și sabota propria economie, de dragul imaginii sale internaționale de lider independent. Însă lucrurile nu se opreau aici. Inevitabil, apărea fenomenul extins al corupției, născută chiar din criza economică și din patronajele atât de îndrăgite de familia dictatoare. Pe termen lung, aceasta a avut efecte devastatoare asupra

moralei publice, mulți dintre români ajungând să creadă că exercitarea abuzivă sau condiționată a unei funcții sau a unei însărcinări publice, în folosul propriu sau al unui grup, este o realitate ce decurge din natura sistemului însuși, fiind imposibil de combătut.

Se ajunge la o instituționalizare a corupției, fiind transformată într-o modalitate de a înlocui și a acoperi disfuncționalitățile din statul român și din aparatul puterii. Istoricul scrie despre cronicizarea administrării defectuoase a proprietății de stat. Însă chipul corupției are cel puțin o natură duală, transformându-se fie în formă de rezistență, fie într-o modalitate destul de sigură de a face viața suportabilă și devine endemică, dar se răspândește cu atât mai mult în înaltele cercuri ale puterii, având garantată acoperirea deoarece liderii nu ar fi putut demasca partea întunecată a regimului pe care îl controlau și îl dirijau. Totul devine, pentru mult timp, un aranjament tacit.

Diversele forme de corupție au devenit astfel acceptabile, făcând suportabilă existența elitelor pe care se sprijinea regimul. Ceaușescu însuși, prin absența unor reacții energice la dovezile de corupție de la vârful partidului și din aparatul de represiune, a încurajat derivele consumiste ale elitelor comuniste, gândind în termenii unui permanent târg între familia conducătoare și acestea.

Corupția ca practică economică se răspândește și în lumea rurală unde se raportau cifre ale producției mult mai mici decât erau în realitate, unde CAP-urile nu erau altceva decât o modalitate sigură de a păcăli statul care, nu cu mult timp în urmă, monopolizase viața rurală, o amanetizase pentru a-și spori puterea și autoritatea. Președinții de CAP devin niște mici dictatori ai comunității lor, se conturează un fel de stat în stat. Cifrele erau manipulate, iar cel care rămânea în continuare sărac și foarte sărac era țăranul care nu prinsese o funcție. Se crease o ierarhie bolnavă în care fiecare profita de cel mai slab decât el. Corupția era dublată de nepotism, aspecte care deveneau din ce în ce mai greu de controlat chiar și de aparatul de stat, de partid, iar cel din urmă ajunge la concluzia nevoii unui răspuns politic. În realitate, consecințele colectivizării forțate începeau să se dezvăluie sub cele mai urâte forme.

Esența agriculturii colectivizate predispunea la deturnare, delapidare și falsificare, în esență la corupție. Raportarea unor recolte inexistente impunea practicarea unor cote de perisabilitate extrem de înalte, iar folosirea utilajelor în scopuri private avea drept efect obișnuit risipirea unor recolte care era, în realitate, mai mică decât cea raportată.

Miliția, Securitatea și Partidul erau la curent cu multe dintre actele fățișe de corupție, cu acest sistem economic neoficial sau paralel la care asistau conștient, neștiind ce puteau să le ofere în schimb sau ce să le dea pentru a menține ordinea în acest haos fără precedent. Gestiunile trebuiau curățate, dar atâta timp cât echilibrul economic al regimului nu era pus în pericol nu se vedea necesitatea unor intervenții în forță. Cu toate acestea, când lucrurile au luat o turnură mult prea evidentă, s-a trecut la un val de măsuri punitive, dar în niciun caz împotriva adevăraților delapidatori, ci primele capete care au picat au fost ale celor de la bază, așa cum este cazul din 1969 când au fost arestați nu mai puțin de 47 000 de oameni, prinși sustrăgând diverse cantități de produse agricole de pe ogoarele cooperativelor agricole. Un exemplu extrem de relevant până la ce cote putea ajunge corupția este cel din Cluj, unde Remus Bucșa, secretarul Comitetului orășenesc de partid, dispusese evacuarea a trei familii dintr-o casă ca s-o repartizeze cumnatului său. Ulterior, a și dispus renovare casei cu fonduri de la stat. Iarăși un mit este demontat. Aparenta ordine din statul lui Ceaușescu era cea mai teribilă dezordine posibilă.

Toate acestea, pe termen lung, au avut urmări dintre cele mai nefericite. Chiar dacă pe hârtie statisticile arătau bine, în realitate starea economiei românești începea să se deterioreze. Chiar dacă exporturile continuau, cele mai multe rămâneau fără ecou pentru că nu corespundeau standardelor tehnice occidentale. Relevant în acest sens este exemplul tractoarelor livrate pe piețele vestice incomplete. Motivul era unul simplu. Nu se importa și tehnologia detaliului. Se lucra la scară mare, nefinisat și produsele erau neconforme. Deci, investițiile se pierdeau pe niște produse care nu puteau fi exportate. Pe 1 iulie 1973, se lua decizia de decontare unică a exporturilor, la un curs de 20 lei pentru 1 dolar american și pentru 1 rublă. Se exporta pe scară largă combustibilii, materiile prime minerale și metalele, materiile prime vegetale, materiile prime pentru industria alimentară și produsele alimentare și bunurile industriale de larg consum. Însă costa mai mult materia primă pe care România nu o deținea. Totodată, se ajungea la noi împrumuturi, inclusiv în contextul inundațiilor din 1975, 60 de milioane de dolari americani de la BIRD. La începutul anilor 1980, s-au mai contractat credite de la BIRD în valoare de 680,2 milioane de dolari americani.

Dincolo de dificultățile economice din ce în ce mai evidente, au mai existat și fenomenele naturale dezastruoase cum a fost și cutremurul din 1977. Deja moralitatea ajunsese la cele mai joase cote. Regimul se arăta încă o dată lipsit de orice urmă de omenie. Ajutoarele venite din afară în sprijinul sinistraților au ajuns pe mâinile celor care nici nu aveau nevoie de ele.

Ceaușescu a folosit cutremurul pentru a solicita credite și înlesniri economice, pe care le-a folosit pentru investițiile planificate, supraevaluând pierderile României.

În ultimul deceniu al regimului ceaușist era clar faptul că dictatorul și aparatul de partid intrase într-un soi de război cu propriul popor. Societatea primea responsabilitatea dificultăților economice, în timp ce statul și partidul se bucura de beneficii. Este momentul în care din doctrină politică, industrializarea României s-a transformat în ideologie oficială. Se strânseseră multe datorii, dezechilibre, se cerea mutarea centrului de greutate pe societate. România se transformase într-o dictatură de clan. Oamenii începeau să fie privați de bunurile de larg consum, de cele mai necesare unei vieți normale. Prin Decretul nr. 272/1987 se normează cantitatea de energie necesară unei gospodării: 30 KW în mediul urban și 20KW în mediul rural. Magazinele funcționau după alt program pentru a nu se depăși norma de electricitate fixată prin decret. Temperatura din case este și ea reglementată. Începând din 1985, temperatura standard dintr-o locuință urbană românească pe timp de iarnă era de 12-13 grade Celsius. Se retrăgeau din comerț și aparatele de încălzit, iar utilizarea unor forme rudimentare de încălzire a dus la numeroase incendii. Alimentația era și mai precară. Însă, pe 12-14 aprilie 1989, Plenara CC al PCR a prilejuit anunțul triumfal al lichidării datoriei externe a țării. Mulți nostalgici, sau pur și simplu victime ale manipulării, au rămas cu această idee că Ceaușescu a plătit datoriile țării. Ceea ce nu s-a spus e că aceste datorii au fost făcute de Ceaușescu din cauza megalomaniei sale și proastei organizări, că, în realitate, cei care au fost obligați să plătească aceste datorii au fost oamenii privați de toate bunurile de consum, fiind aduși la granița cu animalitatea. Și mai greu se acceptă faptul că 1989 țara era falită tocmai pentru că dictatorul român s-a raportat la economia României ca la propriul domeniu, că a crezut orbește că de frică și cifrele economice vor crește, dar ele nu s-au supus aparatului său represiv și au continuat să scadă până la colaps. Plămânii cultului lui Ceaușescu au fost aparatul de represiune și cel de partid, iar pentru a le păstra fidele, a acceptat cotele înalte ale corupției.

Cartea Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu este cea care lipsea din istoriografia română și de care cu toții aveam nevoie. Maniera în care istoricul înțelege să meargă la rădăcina lucrurilor și să aducă la suprafață lucruri nespuse decenii întregi, să demonteze științific miturile hrănite de o propagandă maladivă, fac din cercetarea lui Cosmin Popa o contribuție valoroasă pentru cunoașterea istorică a regimului național-comunist.

Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu de Cosmin Popa