După 1 Decembrie, despre fotbal, film și teatru

Am tot căutat texte care să aibă legătură cu Ziua Națională a României. N-am găsit decât câteva postări pe facebook, în care autorii îndemnau să citim literatură română și cam atât. În schimb, am găsit multe articole, idei și îndemnuri să mergem (sau să nu mergem) la film și la teatru.

Talmeș-balmeș sau „cu de toate să fie, numai să fie”

De 1 Decembrie 2023,  românii au aflat cu cine va juca națională de fotbal în grupe la EURO 2024. Despre recenta calificare la acest turneu au vorbit mulți, foarte mulți, iubitori sau nu ai fotbalului, fani ai jucătorilor români sau dimpotrivă. Nu se putea să nu existe și (cel puțin) o voce de scriitor, una care să facă dreptate celor care au adus calificarea naționalei. Așa zice el, că face dreptate, în realitate articolul este o adunare de idei, din care fiecare înțelege ce poate, sau, cel mai probabil, nu înțelege nimeni nimic.

Mai avem puterea să ne bucurăm de ceva? De ce nu. Iată un moment! Sportiv, dar dincolo de el? Poporul care toată ziua calculează pensii și salarii se agită pentru pensiile speciale – care nu pot fi atinse nici cu un fir de iarbă – sau se bulucește la vreun mall, că sînt iar promoții. Motive – multe reale – de nemulțumire. Mereu avem ceva de reproșat, mereu sîntem nemulțumiți. Că unii da, că alții ba, nimic nu e bine, nici frumos. Că e vorba despre situația din spitale, învățămînt, despre vizita Președintelui Iohannis, într-o Africă aflată la mama naibii, sau despre bojdeuca lui Creangă, ce a generat multă gîlceavă în ultimele zile premergătoare meciului cu Elveția. Să recitim fabuloasa aventură a lui Moș Nichifor Coțcariul, cu jupănușica Malca prin Pădurea Grumăzeștilor, și în mod cert vom avea o altă perspectivă și asupra Africii, și asupra calificării la europenele din anul ce vine. În mod cert, vom avea și o altă stare lăuntrică! Pe lîngă calificarea noastră, putem uita de cele multe care se consumă pe lîngă noi. Că este vorba despre războiul din Ucraina – ucrainenii se zbat eroic să nu cedeze teren –, că este vorba despre eliberarea ostaticilor capturați de criminalii Hamas – faptul că s-a ajuns la negocieri cu o grupare terorist-criminală nu este o victorie a democrației –, oricum am suci lucrurile. Sau, revenind la oile noastre, se apropie iarna și vin zăpezile, frigul. Necazurile se vor înmulți, pînă să apară o serie nouă de ghiocei și urzici. Că intrăm sau nu în Schengen, nu-i bai. Națiunea română avea nevoie de acest moment de grație. Un impuls pozitiv era necesar mai ales unei națiuni ca a noastră, mereu e sceptico-pesimistă, care pune carul în fața boilor și se așteaptă doar la ce e mai rău. Adevărat, popor pățit, dar și mereu renăscut din propria-i cădere. După opt ani, aveam nevoie de această calificare la Campionatul European din Germania, din 2024, a echipei naționale de fotbal a României. Să ne bucurăm! Nu e cine știe ce complicat.

(Bedros Horasangian, Hai, România!, Observator cultural nr. 1186, 29.11.2023)

*

Napoleon și Scott, Ridley Scott

Deja am citit câteva postări și (pseudo)cronici apărute după vizionarea filmului Napoleon. Mă așteptam la orice formă de comentariu, dar nici prin cap nu-mi trecea c-o să conteze și vârsta regizorului. Habar n-am dacă voi vă alegeți filmele în funcție de vârsta regizorului (știam că, mai nou, se aleg filmele în funcție de genul realizatorului, în spiritul corectitudinii politice), dar știu sigur că pe mine nu mă convingeți nicicum să pun egal între vârsta regizorului și calitatea filmului.

Acum, ca să fim onești, trebuie să spunem că nici Napoleon  al lui Ridley Scott nu e nici pe departe o ratare. Așa cum s-ar putea crede din ceea ce am scris eu până acum, E doar o ocazie de dezamăgire provocată de imensa distanță dintre așteptare și rezultate. Scenele de război, în special aceea a bătăliei de la Austerliz, sunt impecabile. Lucru cu atât mai notabil cu cât regizorul tocmai a împlinit zilele acestea 86 de ani. Iar costumele create de Janty Yates sunt absolut strălucitoare.

(Mircea Morariu, Controversat, chiar prea hulit. Să fie oare numai atât?, Contributors, 1 decembrie 2023)

*

Cum ajungi să crezi că e necesar să stai cu picioarele în apă rece

Am citit de mai multe ori introducerea textului. N-am reușit să duc la bun sfârșit lectura acestuia, tocmai pentru că n-am înțeles deloc „ce-a vrut să spună cronicarul”. Un amestec de idei vecin cu epatarea și pasiunea nedisimulată pentru regizor (dacă e să fim corecți, pentru creațiile acestuia) care nu provoacă deloc cititorul să meargă să vadă spectacolul, dimpotrivă. Pe de altă parte, nimic despre titlul piesei, de ce Gertrude? Nu cumva de aici trebuia început cu analiza spectacolului lui Purcărete?

Spectacolul Gertrude, pe un text de Radu F. Alexandru, montat la Teatrul Național din București de Silviu Purcărete, este o vivisecție despre putere ca o patologie. Este un spectacol dark, cinic, cu un anumit tip de umor negru pe alocuri, ca un fel de repetiție generală la vedere a unui scenariu comasat, care pune în discuție doar temele conflictului și pe cei care sînt antrenați intrinsec, fără niciun alt accesoriu, fără nimic colateral, extrem de direct, cu o tensiune mărită, punctuală. Este o saga de familie, o saga japoneză, decupată în secvențe scurte, intense și ascuțite ca o lamă. Minimalist. Precis. Matematic. Riguros. Cu altă tehnică de emitere a emoției. Cu expresivități multiple a ceea ce numim poker face. O succesiune de tablouri, la propriu – pentru că așa a tăiat și a lucrat regizorul  scriitura, și la figurat, foarte dramatică vizual, pentru că pare o istorie exprimată în mai multe fotograme.

(Marina Constantinescu, Lanțurile puterii, România Literară, nr 50, anul LV, 1 decembrie 2023)

*

Livada de vișini – trei regizori, trei spectacole, două receptări critice

Cronica din Ramuri e a unui spectacol despre care n-am găsit foarte multe referințe, nici măcar câteva note din partea influencerilor. Păcat, pentru că Dumitru Acriș e un regizor foarte bun, care merită toată atenția criticilor de specialitate. Ce n-am înțeles este de ce a ținut cronicarul să ancoreze spectacolul și montarea într-un cadru politic, fără să aprofundeze ideea și, mai ales, fără s-o argumenteze. Astfel de afirmații nu doar că sunt riscante, ci anihilează iubitorului de teatru orice dorință de a vedea munca unei echipe întregi, e drept, condusă de un regizor care a stat foarte mulți ani în Rusia, dar născut în Republica Moldova, deci nicidecum rus.

Spaţiul gol. Este o alegere curajoasă, un manifest, o declaraţie? Cu atât mai mult cu cât vorbim despre Livada de vişini şi, în istoria teatrului, montările ultimei piese cehoviene au rămas în memoria spectatorilor cu unele dintre cele mai nemaivăzute decoruri, cele mai ingenioase puneri în scenă, de la Giorgio Strehler, Peter Brook, Peter Stein, Lucian Pintilie la Andrei Şerban sau Gyorgy Harag.

Într-un interviu, regizorul Dumitru Acriş declară că a optat pentru formula spaţiului gol pentru că este cea mai riscantă formă de teatru, dar o asemenea opţiune a fost posibilă şi a funcţionat datorită actorilor foarte buni care formează echipa TNSR. Este o alegere motivată probabil şi de circumstanţele prin care Dumitru Acriş a pornit colaborarea cu Teatrul Naţional „Radu Stanca”, regizor refugiat din Rusia, invitat la Sibiu de Constantin Chiriac, în perioada în care în Rusia începuse mo­bilizarea şi o parte din actorii cu care colabora la spectacolul Micii burghezi de Maxim Gorki fuseseră încorporaţi. La fel este motivată şi opţiunea pentru Livada de vişini, ca piesă a dezră­dăcinării, a prezentului incert, a aşteptării febrile a schimbării, a venirii unei lumi noi.

(Daniela Firescu, Irosirea frumuseții: Livada de vișini, Revista Ramuri, nr. 10/2023)

*

Când citești titlul Livezile noastre de vișini și introducerea textului, te aștepți la o analiză comparativă a celor două spectacole. În fapt, despre spectacolul lui Slava Sambriș găsim doar paragraful de final, ceea ce ne ridică mari semne de întrebare: i-a plăcut mai mult spectacolul de la Odeon sau doar a vrut să știm că a văzut și spectacolul de la Suceava, unul despre care n-a vrut să scrie prea multe? Ne rămâne nouă, cititorilor, decizia alegerii: mergem sau nu până la Suceava să vedem spectacolul lui Sambriș; cât despre spectacolul lui Eugen Jebeleanu de la Odeon, în ciuda dorinței evidente a cronicarului de a ne convinge să-l vedem, decizia finală tinde să fie în opoziție totală cu aceasta.

Cum omenirea trece în ultimii ani prin crize pe toate planurile, e firească revenirea în repertoriile teatrelor a unui text ca Livada de vișini de A.P. Cehov, care surprinde apusul unei epoci înainte de răsăritul alteia. Am văzut de curînd două montări după piesa lui Cehov – Am avut o livadă, premieră la Teatrul Odeon din București, în regia lui Eugen Jebeleanu, și Livada, la Teatrul „Matei Vișniec” din Suceava, regia Slava Sambriș, spectacol prezentat în Festivalul Național de Teatru. Deși diferite ca viziune și estetică, spectacolele au un punct comun: suprapun două planuri temporale, începutul secolului XX și prezentul, ceea ce le îndepărtează de textul original suficient pentru ca creatorii să decidă în ambele cazuri schimbarea titlului.

Am avut o livadă este un text nou de Yann Verburgh ce integrează pasaje din piesa lui Cehov într-o narațiune actuală, care este în același timp o reinterpretare a temelor cehoviene în cheie contemporană prin reimaginarea lor în anii ’90 și o poveste autonomă. Spectacolul funcționează pe mai multe planuri. Pe lîngă cele două planuri temporale, al Livezii…cehoviene și al anilor ’90, apare și un al treilea, al prezentului, din care Matei (Niko Becker) i se adresează mamei Daniela (Elvira Deatcu), dar și două planuri realitate/ficțiune căci fragmentele din piesa originală sînt redate ca teatru în teatru, fiind jucate de personajele contemporane într-o trupă de teatru de amatori.  (…)

În Livada de la Suceava, Slava Sambriș a suprapus peste planul cehovian, cu textul jucat în întregime și clasic, imaginea contemporană a unui supermarket tip IKEA, care exploatează lemnul (în momentul vînzării livezii, pe fundal este proiectat un banner cu „sold out”). Planurile nu se intersectează, ci funcționează concomitent, cu proiecțiile în fundal cu imagini de epocă, inclusiv cu războiul. Din cînd în cînd, un sunet scrîșnit (cel invocat în Trei surori)parazitează planul cehovian și personajele rămîn în stop-cadru – timpul se încordează, istoria se depune în straturi, lumea se sfîșie. Și aici este un al treilea plan temporal, un trecut anterior planului cehovian, marcat de prezența lui Grișa, copilul mort al Ranevskăi.

Într-un fel sau altul, noile perspective asupra Livezii de vișini explorează răsturnarea vremurilor de care tot avem parte în ultimii ani.

(Oana Stoica, Livezile noastre de vișini, Dilema Veche, nr. 1024, 23-29 noiembrie 2023)

***

În loc de final, un pasaj dintr-o cronică de spectacol care lasă loc de foarte multe interpretări. O fi teatrul arta care încurajează interpretările, dar când vine vorba de critica de specialitate, parcă e de dorit mai multă obiectivitate.

Destul de repede, la acest spectacol, am simțit din nou că Afrim mă cunoaște și scrie anumite secvențe pe seama unor episoade din viața mea. Desigur că asta se întâmplă cu toți artiștii importanți, reușind să acopere un segment important din societate prin opera lor. Dar, pentru mine, „identificările” mele în raport cu Afrim au și o sincronizare pe axa timpului, se petrec la scurt timp cu ivirea lor biografică.

(Marius Dobrin, La câțiva oameni distanță de tine, Littera Nova, noiembrie 3, 2023)