Două teme și o singură familie – „Cine l-a ucis pe tata?”

Édouard Louis, născut Eddy Bellegueule, este pe cât de tânăr, pe atât de titrat și de cunoscut în lumea literară franceză. Cu un nume care i-a creat destul de multe probleme și care a stat la baza hărțuirii de care a avut parte constant din partea colegilor de școală, Eddy Bellegueule se va consacra în lumea literară cu un alt nume, Édouard Louis. În jurul acestui nume își va (re)construi o nouă identitate, dar drumul de la Eddy la Édouard n-a fost deloc ușor și nici lipsit de provocări, încercări și descoperiri (unele folositoare, altele doar dureroase). Cine l-a ucis pe tata? este povestea acestui drum și cea de-a treia carte scrisă de francez. Succesul acestei cărți se justifică; Édouard Louis este la a treia carte, a trecut de emoțiile (re)confirmării, natura subiectului, care este „la modă” și combinația dintre două mari teme așază cartea pe rafturile cu „cele mai vândute” foarte repede. Publicată în 25 de țări (așa scrie pe manșeta volumului apărut în limba română la Editura Litera), cartea i-a suscitat atenția regizorului Andrei Măjeri, într-atât de mult încât nu s-a lăsat până n-a făcut un spectacol. Nu spun c-a transformat cartea într-un spectacol, pentru că expresia ar căpătă un sens depreciativ, ceea ce nu e cazul deloc.

credit foto Andrei Gîndac

Fiind perfect conștient că nu trebuie să piardă niciuna din cele două mari dimensiuni ale tramei, Andrei Măjeri a apelat pentru dramatizarea textului la Mihaela Michailov, cea care suficient de multă experiență pentru o astfel de încercare. Capcanele subiectului sunt multe, mă refer aici doar la două; unul din riscuri era ca accentul să cadă exclusiv pe identitatea de gen a lui Eddy și felul cum ajunge acesta să-și facă coming out-ul, ceea ce ar fi redus discuția exclusiv la relația tată-copil sau familie-copil; cel de-al doilea risc era ca tatăl să fie învinovățit, pus la zid și „executat” simbolic pentru incapacitatea de a-și asuma și exercita un rol deloc ușor. Grație efortului și experienței Mihaelei Michailov, nu s-a întâmplat niciun din aceste lucruri, iar Andrei Măjeri a reușit să aducă la scenă o montare pe cât de expresivă, pe atât de bine articulată în punctele nevralgice ale dramei lui Eddy. Spectacolul putea fi la fel de bine monodramă, dar mă bucur că regizorul a optat pentru o multiplicare a lui Eddy, astfel încât avem pe scenă un Eddy în diverse etape de vârstă, dar și multiple fațete ale personalității acestuia. Dinamica montării i se datorează aproape în întregime coregrafei Andrea Gavriliu, cea care a intuit perfect că sensibilitățile devin punctele tari, iar mișcarea perfect controlată se transformă în mecanismul care fundamentează succesul la public (ba chiar și la critica de specialitate, lucru mai rar întâlnit în mediul cultural românesc în ultimii ani).

credit foto Andrei Gîndac

Tatăl și fiul, Eddy și tatăl său. Mama gravitează pe orbita relației dintre cei doi, la fel cum gravitează și ceilalți frați sau colegii de școală. Se creează astfel un univers decupat perfect din ceea ce numim generic rama tramei – ce se întâmplă între cei doi și cum evoluează de facto relația acestora depinde (și) de transformările din societate. Tatăl muncește, merge la serviciu, are complexe de inferioritate din cauza lipsei studiilor, nu reușește să treacă peste un anumit prag al indiferenței comunității. De aici și sugestia de interior casnic sărăcăcios, cele câteva elemente de decor, expediate într-o margine a scenei sunt pe cât de sugestive vizual, pe atât de utile în desfășurarea acțiunii. Nu există element de decor care să nu fie folosit, util, ceea ce înseamnă că economia mijloacelor scenice este în favoarea constructului spectacular. Se adaugă la aceasta albul costumelor (ținute sport, de sală de fitness) și lumina (rece, în cea mai mare parte a spectacolului). Spalierul, inelele, calul de sărituri și saltelele pentru exercițiile la sol capătă, rând pe rând, alte semnificații și în jurul acestora actorii dansează, relaționează, spun povestea lui Eddy și a tatălui său. Distribuție 100% masculină – cred că Măjeri are toate șansele să intre în istoria teatrului românesc ca fiind regizorul distribuțiilor unisex, când face spectacole doar cu femei, când doar cu bărbați – cu actori pe cât de tineri, pe atât de bine pregătiți. Ei cântă, dansează și joacă cu maturitatea unora de vârsta de a doua, dar în sensul bun al expresiei. Cu alte cuvinte, distribuția este aleasă astfel încât unul sau altul dintre actori să fie perfecți în rolul lui Eddy într-un anumit moment al vieții sale. Alex Iezdimir este perfect în rolul tatălui, un tată subminat de propriul rol, incapabil să se scuture de vina de a fi un simplu muncitor. Degradarea fizică care se accentuează după accidentul de muncă îl transformă, dar nu-l mutilează, o nuanță de care se face vinovat Andrei Măjeri și pentru care spectacolul câștigă în autenticitate. Excelent Hunor Varga în rolul mamei, un jongler perfect de stări, fizionomii și măști de personaj; el este un excelent dansator (am mai scris despre el pe site) și sunt convinsă că a avut un cuvânt greu de spus în dinamica spectacolului. Nu există dansator mai puțin bun în Cine l-a ucis pe tata?, Andrea Gavriliu a lucrat cu toți, până i-a făcut să funcționeze ca un singur corp, iar cei din sală nu simt trecerea timpului. Cu intrări din toată părțile scenei, cu dialoguri directe cu spectatorii, cu momente de cântat live, Cine l-a ucis pe tata? are de toate, dar nici pe departe nu e un spectacol aglomerat. E doar foarte bine gândit dramaturgic, astfel încât să nu se piardă nici ideea de fond, dar nici personajele. Un spectacol care cred că l-a bântuit ceva timp pe Andrei Măjeri, care și-a luat suficient de mult timp, încât să-l așeze la scenă așa cum trebuie.

credit foto Andrei Gîndac

Momentul final, cu Eduard Chimac în fusta cu straturi de voal, cu o trimitere directă la podiumul de modă și dorința unora de a face din propria viață subiect de can-can este nu doar un final excelent gândit, încărcat cu ironia care salvează definitiv spectacolul de nota de tristețe în care ar fi riscat să fie înecat. Dansul cu paharele, când scena devine un labirint de pahare (pline cu apă) prin care actorii se mișcă fără să se piardă este una din scenele-cheie ale montării și, dacă vreți, acolo aveți nu doar artă, cât artă pusă în slujba subiectului. E dansul vieții sau dansul transformării lui Eddy. Două din momentele care-ți rămân pe retină, ceea ce nu e deloc rău pentru un spectacol cum e Cine l-a ucis pe tata?. Se joacă la Teatrul Metropolis, într-o sală potrivită pentru o montare de acest gen.