„Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat” – o analiză

Doina Jela este scriitoare, editoare și publicistă, autoare a numeroase volume de proză, dintre care se distinge trilogia Efectul Fluturelui, Villa Margareta și Cuibul din inima ei, dar și volumele de cercetare, precum Drumul Damascului și Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat. Cel din urmă volum se constituie într-o cercetare riguroasă despre ultimii ani de viață și de libertate ai Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, fosta soție a criticului literar Eugen Lovinescu și mama Monicăi Lovinescu.

În 1947, tânăra Monica Lovinescu pleca la Paris, cu o bursă de studiu, fără a-și proiecta de la început să rămână în Occident, lăsând în urmă pe mama sa, profesoară de limba franceză și „inspectoare pe țară”. Despărțirea celor două a fost însoțită de crezul că în scurt timp se vor revedea. Însă istoria avea pregătit un cu totul alt scenariu, fiica și mama nemaiîntâlnindu-se niciodată. În România avea să se instaureze dictatura de natură stalinistă, al cărui principal obiectiv a fost „vânarea” dușmanilor poporului și dușmanilor democrației populare. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, ajunsă la senectute și pensionată, va deveni obiectivul „Blagia”, fiind urmărită atât pe stradă, cât și în casă, prin intermediul microfoanelor, cele mai mici mișcări și gesturi ocupând zeci, sute de foi în sistemul Securității. În anul 1958, a fost arestată, sub numeroase acuzații, fiind mințită că va fi dusă la fiica sa, însă începea drumul închisorii comuniste, al umilințelor, al privării de îngrijiri medicale, ceea ce a culminat cu decesul acesteia în vara anului 1960, trupul neputând fi revendicat, ci aruncat, alături de multe altele, într-o groapă comună, care nici astăzi nu poate identificată cu exactitate.

În cartea de față, ajunsă în anul 2022, la a treia ediție adnotată și adăugită, publicată la Editura Corint, Doina Jela, coroborând surse de informare de o mare varietate, reconstituie anii ’50 ai existenței Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, relațiile de la distanță cu propria fiică și întregul proces de rezistență al acesteia în fața numeroaselor umilințe ale regimului din țară. La finalul introducerii, autoarea menționează motivul principal pentru care a reușit, după lungi și mari încercări, să contureze acest volum:

La fel cum momentul în care am reușit, cu greu, în ciuda faptului că tot materialul îmi fusese practic pus la dispoziție, să duc la bun sfârșit cartea de față a fost acela când am avut privilegiul să intru în inima Monicăi Lovinescu și a soțului ei, Virgil Ierunca, pe ușa din față.

În Jurnalul esențial (Ed. Humanitas, ediția a II-a, București, 2022), Monica Lovinescu nota pe 24 ianuarie 1997:

Miercuri seara, discutând telefonic cu Doina Jela, o surpriză de proporții. Nu îndrăznea să îmi spună: ar vrea, după ce termină cartea despre procesul Noica, să scrie alta cu condamnarea mamei. Când află că am și dosarele de la SRI, și mărturii ale unor codeținute (nu citise decât pe cea din Memoria), pare și mai determinată […] dacă aș fi sigură că ea va scrie despre mama cartea pe care nu reușesc s-o fac eu – aș muri mai liniștită. Tot în Jurnal, la 18 martie 1997, Monica Lovinescu nota:

Ieri toată după-masa cu Doina Jela. Nu numai că a citit tot dosarul mamei, dar vorbește cu atâta sensibilitate și inteligență de el, se pasionează într-atât de subiect, încât mi se ridică o piatră – cea mai apăsătoare – de pe inimă: o las pe mama pe mâini bune.

Astfel, începe cercetarea riguroasă pentru a recompune un puzzle greu de înțeles, de însușit de oricine citește paginile volumului. La baza scrierii cărții se regăsesc surse diferite: dosare ale interceptării, scrisori, pagini de jurnal, mărturii ale persoanelor care au intrat în contact direct cu personajul atât în libertate, cât, mai ales, mărturii ale colegelor de celulă. Demersul are la bază metoda comparării și coroborării documentelor, autoarea știind că istoria orală, reprezentată aici de mărturii, trebuie însoțită și de o bază mai solidă, pentru verificarea veridicității informațiilor, metoda sincronică, reușind să așeze, simultan, pe mai multe planuri, cercetarea, metoda cronologică, cea prin care faptele sunt relatate în ordinea întâmplării lor, chiar dacă se fac și recursuri la legături sau fapte din trecut.

Cartea este structurată în opt capitole, construite simetric, primul capitol intitulându-se O placă memorială, bucata clasică de marmură, care ne amintește că într-un loc a trăit și a creat o figură a vieții publice, iar ultimul capitol se intitulează O altfel de placă memorială, reprezentată de rănile fizice, psihice și sufletești, lăsate de călăii regimului dejist pe oasele și carnea celor care au trecut prin anchetele lor.

Prin analiza complex și riguros realizată, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu se transformă într-un personaj-simbol pentru lumea în care trăia, reliefând tarele regimului politic instaurat atunci în țară. În acest fel, microistoria deschide palierele marii istorii, pornind de la o persoană pentru a dezvălui o epocă.

Mai ales în a doua parte a anilor ’50, există numeroase adnotări despre activitatea personajului urmărit clipă de clipă, de la gesturile casnice, la drumurile în oraș, care adesea însemnau și trimiterea unei scrisori către Paris și, mai ales, discuțiile cu diverse persoane care veneau în vizite, eleve sau cunoștințe. Laitmotivul golurilor din înregistrări este tramvaiul zgomotos care trecea pe sub fereastra apartamentului, tramvai care ar fi putut oferi și titlul volumul în discuție. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, așa cum transpare din jurnal și corespondență, era adesea copleșită de oamenii aduși în propria casă pentru a-i fi colocatari, indivizi din noua epocă, construiți pe matricea „omului nou”, ale căror maniere nu pot fi înțelese de omul a cărui epocă apusese sub bocancul ocupației sovietice. Păstrându-și ritualul lumii sale, profesoara de limba franceză rămâne, până la final, omul educației de La Belle Époque. De asemenea, mama, aflată la mii de kilometri de unicul său copil, este mistuită de singurătate și de dor, păstrându-și speranța că se vor revedea într-o zi, că i se va permite să plece în Franța. Speranța alternează cu disperarea și sentimentul de părăsire într-o lume în care simte că se sufocă și este sufocată de cei care tot cer de la ea, neprimind nimic în schimb.

Ultimele adnotări din jurnal, cu câteva săptămâni sau zile înainte de arestare, au un ton trist, melancolic, din care reiese că, în mare, își pierduse speranța primirii vizei de plecare:

20 aprilie 1958. Sunt la capătul puterii și al răbdării. Toată dimineața am copiat numai formulare (am lipit 8 fotografii). Mâine le voi duce la legație. Zilele trecute, fermecătoarea duduie care mi le dădea să le completez mi-a spus râzând: Să nu uiți cele opt fotografii. Quai d’Orsay va face din ele o frumoasă colecție cu atâtea cereri făcute de un secol… O permanentă dezolare a însoțit aceste zile mohorâte de ploaie și frig. Nu știu de ce mă gândesc numai la beciuri umede. Este o obsesie. Aștept primul surâs al primăverii, pentru a ieși, a evada din mine însumi.

Pe 22 mai 1958, Ecaterina Lovinescu scria ultima scrisoare către fiica sa, înainte de arestare, o scrisoare lungă, plină de angoasă, de dor, scrisoare care se termină cu un „adio”, dar scris cu eleganță și dragoste:

Nu păstrați în sufletul vostru ceea ce seamănă cu gustul amar al fierii de a doua zi de după sărbători, mai ales că noi n-am mai avut, împreună, de o eternitate, nici sărbători, nici a doua zi de după sărbători, dar am avut cu siguranță acest gust de fiere al trezirii de a doua zi, de angoasă, îngenunchez și mă rog bătrânește: Dumnezeu să fie alături de voi, să vegheze la viitorul vostru, să aibă în grijă cuibul vostru, pe care l-ați ales pentru fericirea voastră, pentru noi, împreună, într-o zi, să rămână pe creangă. Mama.

La capătul unei lungi scrisori aveau să urmeze lungi interogatorii despre acuzațiile care i se aduceau: ascultarea unor posturi străine, corespondență cu străinătatea, atitudinea reacționară față de regim, însă, scăparea mamei avea un preț. O scrisoare prin care fiica ar fi fost convinsă să se întoarcă și să lucreze pentru regim, ceea ce mama nu a putut accepta în niciun chip. Sub restricțiile impuse de regimul concentraționar, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu și-a păstrat integritatea, demnitatea și credința în Dumnezeu, fiind un bun sfetnic pentru colegele sale de suferință, cele care nu pactizaseră deja. Refuzându-i-se tratamentul medicamentos, la capătul unei lungi suferințe, avea să moară în vara anului 1960, veste care avea să îi creeze fiicei o traumă de neînțeles și netrecut, până la finalul zilelor. La finalul acestei cercetări și reconstituiri, autoarea conchide:

Și aș putea încheia așa: oamenii se împart în două categorii: cei care înțeleg și cei care nu înțeleg tragedia Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu.

De asemenea, Doina Jela realizează o ultimă analiză a personajului principal al cărții sale, extrem de profundă și concludentă:

Regimul comunist n-a făcut niciodată, nimic, degeaba. Nici măcar n-a ucis fără socoteală. Și nu a dat nimic pe degeaba. Mereu a cerut ceva în schimb.

A fost, fără îndoială, o extraordinară profesoară. Regimul comunist nu avea nevoie de ea. A fost un caracter puternic. Regimului îi trebuiau oameni maleabili. A fost un vlăstar al unei familii vechi și înzestrată cu memorie. Memoria trebuia distrusă. A avut casă. Slujbașii regimului trebuiau cumpărați dându-li-se lor această casă. Ar fi putut cu toate acestea supraviețui, fiindcă nimic din toate astea nu erau mai presus ca viața. De aceea alții au supraviețuit propriilor jertfe și au trăit totuși în comunism. Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu i s-a cerut un lucru mai presus ca viața: viața fiicei sale. Tuturor celor care au murit li s-a cerut un lucru mai presus ca viața.

Cartea se încheie cu o serie de documente neprelucrate și necomentate, care au menirea să contribuie și mai mult la înțelegerea subiectului cercetat. Volumul Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat poate fi încadrat, fără nicio problemă, în rândul cercetărilor științifice despre comunismul românesc, prin întregul efort de documentare și redactare depus de autoare. În aceeași măsură, întreaga scriere este o militare pentru neuitare, împotriva amneziei istorice care ne este atât de comodă, în multe feluri, de multe ori. Astfel, Doina Jela, ca autor, poate fi receptată ca stilistul micii istorii, precum cea din trilogie, dar și cercetătorul marii istorii, care a înțeles că reconstituirea unui trecut tragic are misiunea morală de a înțelege și condamna răul, sub toate formele sale.

Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat de Doina Jela