Destinul kafkian al unor vorbitori de limbă română

Dacă la precedentul roman al lui Iulian Ciocan, „Dama de cupă”, Caius Dobrescu trimitea, din punctul de vedere al comparațiilor, către un Gogol interferat de Eugen Ionescu, Mihaela Nicolae, tot pe Bookhub.ro, trimițând către Cehov și Bulgakov, la subsemnatul, în ciornele de lectură, pe lângă cei amintiți mai sus (cu excepția lui Ionesco), sunt notați Jaroslav Hašek, Ilf și Petrov, Kafka, iar din spațiul vest-românesc, vorba vine, Lucian Dan Teodorovici, Nichita Danilov, Dan Lungu, iar și mai aproape, sufletește, regretații Iulian Mardar și Dan Plăeșu, mai fiind „nominalizați” și Adrian Buzdugan și Ion Manea…

Ce ar avea toți aceștia în comun cu Iulian Ciocan?

Un simț al umorului (literar) cu totul și cu totul special.

Dar iată ce scria exact Dobrescu:

„Lumea «omulenilor» se izbeşte de teoria Găurii Negre. Din coliziune ţîşnesc viziuni cosmice ale Corupţiei de un umor nebun, singurul capabil să împiedice lipsa de speranţă să se transforme în disperare. Un text în care Gogol bea o cafea (şi nu numai…) cu Eugen Ionescu. O parabolă egal de relevantă pe ambele maluri ale Prutului.”

Așadar, un umor… nebun, nebunesc, dar livrat flegmatic, aproape ca un Churchill al prozei care satirizează și… politic(ienii)!!! Dar și un umor tragic, vizând nu numai comunitatea (la p.176 se scrie despre „sentimentul apartenenței la o comunitate”!), ci și individul, fiecare individ în parte, care trebuie să aleagă, mereu să aleagă, iar când alege rău (și Răul), la un moment dat trebuie să vină și căderea, judecata, rememorarea, părerile de rău… Și până la definiția tragicului vechi grecesc nu mai este mult!

Mihaela Nicolae scrie despre umorul… absurd:

„Acest roman este o distopie veselă despre prăbuşiri interioare şi supravieţuire, în siajul umorului absurd al lui Bulgakov. „Clovnul” se dovedeşte un excelent studiu psihologic și social, o proză puternică, meditativă, despre fragilitatea fiinţei şi natura ei coruptibilă. La un minim examen de conştiinţă, oamenii îşi amintesc de păcatele pe care s-au străduit să le acopere, în timp, cu uitare. Doar că recunoaşterea păcatului, o simplă enunţare, nu este urmată de căinţă, deci nici de naşterea conştiinţei şi de mântuire. Impresia mea e că un Clovn locuieşte, nădăjduiesc că vremelnic, în fiecare din noi.”

Scris între august 2018 și noiembrie 2020, deci probabil fără nicio legătură cu filmul „Joker” al lui Todd Phillips și Joaquin Phoenix (apărut pe ecrane în 2019), romanul are în ediția românească o trimitere, prin copertă, către personajul din seria Batman, dar modelul, dacă tot vorbeam despre mari și mici politicieni, poate fi și Trump, suprapunerea („contopirea”, este drept, într-un vis, p.150!) neutrului umanist (Al Pacino, interpretând un diavol în alt film, spunea că ultimul umanist a ajuns să fie chiar Necuratul!), pre numele său adevărat Sandu Tanda Nagîț, care poartă șapcă de… basseball, într-o scenă antologică, cu Oligarhul, Marele Coordonator, Cimpanzeul, Politicianul absolut, nu este deloc întâmplătoare, amândoi fiind, de fapt, doi dinozauri ai Răului (Despre politicienii în activitate, reali, euroatlantici sau nu, ne abținem aici! Trebuie lăsate câteva decenii bune pentru a afla… Adevărul despre ei! Dincolo de bine și de rău, sic!). Încearcă să recapituleze șeful poliției (sau ceva în genul acesta):

„Există Clovnul, un infractor pe care trebuie să-l anihilăm, un individ care chipurile dă peste cap ordinea publică, și există Oligarhul influent, un rege local care ne somează să restabilim ordinea publică, să-l arestăm pe Clovn. Așadar, Clovnul și Oligarhul sunt dușmani, iar noi suntem între acești inamici, adică între ciocan și nicovală. Vrem să scăpăm de amândoi, dar nu putem scăpa de niciunul dintre ei. Apropo, ai spus adineauri că ambii pot să ne distrugă cariera! Ei bine, tu crezi că niște dușmani de moarte au aceiași dinozauri agățați pe pereți din întâmplare? Crezi pe bune că e o coincidență…?” (p.149)

Adică, între Ciocan (Iulian, sic!) și Nicovală (dar ce nu poate fi… nicovală?), ce să alegi, poți alege? Desigur, din istorie putem învăța că se poate alege, dar deseori alegerea duce la pierderea unor drepturi inalienabile, precum dreptul la viață, câteodată, la fericire, la demnitate, la sănătate mintală ș.a.m.d.

„Dinozaurii” de pe pereți sunt „personajele” unor picturi, făcându-se deseori trimitere către ei:

„Îți spuneam că anume acest tablou mi-a atras privirea, dar nu pentru că e o pictură de mare valoare și nici pentru că mă interesează dinozaurii… De fapt, mă doare-n cot de dinozauri. Dar mi-am amintit o chestie care mă pune pe gânduri, șefu’. (…) Mulți dintre cleinții fundației pe care i-am interogat mi-au spus că Clovnul avea în birou un tablou asemănător… Unii mi-au mărturisit chiar că scena asta sângeroasă, cu dinozaurul prădător sfârtecându-l pe dinozaurul erbivor, i-a indispus foarte tare. Se pare că avem de-a face cu două reproduceri după un tablou. (…) Clovnul și Marele Oligarh au aceiași dinozauri agățați pe pereți!” (p.148)

Desigur, în carte se vorbește despre Republica Moldova, despre Chișinău, dar, la urma urmelor, este vorba despre o societate cu niște oameni care, cum spuneam, trebuie să aleagă. Situația probabil este la fel de tensionată, păstrând proporțiile, ca în statul vecin unde a început un război la propriu. Zbieră la un moment dat un personaj, cu disperarea nebuniei:

„Am văzut eternitatea!!!” (p.196)

Cum Caragiale vedea monstruos și simțea imens (sau invers!), așa și Iulian Ciocan, a văzut, prin personajele sale, Eternitatea… războiului tuturor contra tuturor, deși, măcar de aproximativ 2023 de ani se propovăduiește Iubirea omului de către om, necondiționat ș.a.m.d. În text, nu este vorba decât despre războiul… birocratic, mascat sau nu, de vechiul negoț cu indulgențe, în haine noi, cum spuneam, kafkian-ionesciene: clovnul sau, dacă vreți, Fundația „Conversiunea păcatelor”, propune oamenilor să-și vândă păcatele. Maxim 13. Mari și mici. „Este normal să-ți vinzi păcatele?”, se întreabă unele personaje, poate și unii cititori. Fără a te căi, a te smeri, a-ți părea rău? Doar pentru a cheltui banii pe noi și noi păcate?

Fiecare dintre noi poate fi un „faust”, dar un faust mic, cu „f” mic, care își vinde și sufletul, dar chiar și posibilitatea de a se mântui, pare a fi mesajul lui Iulian Ciocan, un scriitor care merită să fie (re)descoperit, expert în… „iminența producerii lucrurilor caraghioase” (p.165 – nu întâmplătoare sunt traducerile cărților sale în limbi de circulație universală, prezența sa la târguri de carte prestigioase, precum, recent, la Paris!), un scriitor cu umor lucid, nu de dragul umorului, încadrându-se în teoriile clare ale satirei, „pohui” cu dreaptă măsură (putem începe să fredonăm „P.O.H.U.I” sau Patologia Obstructiv Huliganică Uniform Iradiată?), conștient că adevărul poate fi spus uneori numai cu masca… clovnului de serviciu sau a unui alt fel de Ivan Ilici (personajul lui Tolstoi):

„Vasăzică, trăieşti ani de zile cu sentimentul că în linii mari lucrurile sunt în ordine, că dincolo de rutină există totuşi un sens, iar apoi, într-o clipită, totul se duce pe apa sâmbetei şi realizezi că nu ai trăit deloc, că viaţa a trecut pe lângă tine.” (pp.106-107)

Povești de familie, iubiri, trădări, ascensiuni politice sau mai mărunte, meditații asupra artelor, literaturii în special (există un personaj chiar romancier, un fel de alter ego, dacă vreți și nu văd de ce nu am fi de acord și cu Mihaela Nicolae; mai există un personaj care renunță la cariera de scriitor în urma unei crime!):

„…literatura e mai importantă decât analiza evenimentelor politice, (…) literatura accede la eul profund, pe când studiul politicii e apanajul superficialității. Cu o convingere de granit, cu ochii învăpăiați, scriitorul Ciprian Poiată îi spunea (nota noastră: analistului politic Artur Pironda, cel mai greu de crezut că și-a vândut și el păcate! Sic!) îi spunea că un roman atinge veșnicia deoarece poate fi citit și peste o sută de ani, iar politologia e un soi de efemeritate. Altădată, această fetișizare a literaturii îl auza copios pe Artur Pironda și îl făcea să se uite la prozatorul Poiată cu milă și cu un aer de superioritate. Dar acum, întins pe patul scârțâitor din salon, Artur Pironda realiză că amicul Ciprian avea dreptate. Cel puțin, un roman avea mai multe șanse să fie băgat în seamă de posteritate decât volumele de politologie. Abia acum i se revelă adevărul gol-goluț: cu adevărat importante și profunde erau poveștile lui Poiată, iar analizele sale, cu traseiști și indivizi puși pe căpătuială, nu prezentau niciun interes. Dumnezeule!” (pp.187-188)

C-o fi veșnicie, c-o fi eternitate, cert este că Iulian Ciocan este vecin bun, foarte bun cu Adevărul, care poate fi (spus) în fel și chip… Ba chiar se și vizitează reciproc, amical vorbesc despre importanța Clipei, ba și despre fabula lui Krîlov despre rac, lebădă și știucă: la urma urmelor, tot ceea ce este într-adevăr între… adevăr și om, poate chiar nu merge mișcat, așa cum poate nici firea omului, care, după chipul și asemănarea sa, a creat și… Statul, pomenit și el în fel și chip, imaginația debordantă a scriitorului purtând, oniric, cititorul și către un… Matrix vegetal, care ne reamintește spusele Anei Blandiana despre cât de vegetal poate fi un anumit popor!

Dar deja poate și exagerez un pic, nu mult, cam cât Hitchcock în filmele sale, și nu pot să nu amintesc de „Păsările”: ciorile au tendința să-și revendice unul dintre rolurile colective principale ale cărții! De ce și cum, vă lăsăm plăcerea vertijului la fel de hitchcockian…

Bref, poate de la „Porci” al lui Tudor Ganea nu s-a mai pus atât de bine punctul beletristic pe starea neamului…

Clovnul de Iulian Ciocan