Despre un demers editorial pe cât de necesar, pe atât de curajos

L-am văzut adeseori în ultimii ani, în diverse locuri din București. E un om cetății, pe cât de discret, pe atât de prezent. O prezență deloc zgomotoasă, participă la diverse vernisaje sau evenimente cu și despre artă și de fiecare dată rămân uimită de capacitatea de introspecție. Îi ascultă pe toți cu o smerenie greu de regăsit în spațiul public și reușește cu fiecare intervenție să pună punctul pe i. Să facă lumină acolo unde alții nu reușesc decât să împrăștie ceața.

Pe site-ul MoMA prezentarea artistului începe așa:

Ion Grigorescu is a central figure in the Romanian neo-avant-garde. Born in 1945 in Bucharest, where he still lives and works, he had a childhood marked by the consecutive traumas of World War II, the Holocaust, and the rise of communism in Romania. His performances, films, photographs, and works on paper, produced since the late 1960s, take up his strained relationship with his country’s communist regime.

Pe același site al celebrului muzeu american găsim și câteva ilustrații cu celebrele lui colaje foto, realizate în timpuri când fotografia era dependentă de pelicula de film și tehnologia nu era nici pe departe atât de avansată, încât să ajute artistul în transpunerea unor idei în practică. Despre aceste proiecte vorbește în detaliu și Erwin Kessler în studiul din debutul catalogului. Dar înainte de a vorbi despre acest studiu și despre interviul luat de editor artistului vreau să amintesc echipa care a făcut posibilă existența acestui catalog. Ea este alcătuită din Erwin Kessler (editor), Carola Chișiu (coordonator catalog), Antonia Pearsică. Ioana Șerban, Cristian Vechiu (documentare), Alexandra Zegrean, Diana-Andreea Novăceanu (arhivare). Un catalog critic al unui artist plastic în viață încă, care încă creează este un demers pe cât de curajos, pe atât de util. Avantajul este dat de dialogul direct dintre echipa de proiect și artist, chiar dacă presupune uneori absența distanțării critice (de această dată nu este cazul). Utilitatea derivă direct din amploarea demersului – nu e deloc simplu să(-ți) faci ordine în zeci de ani de creație; chiar dacă nu toți la fel de prolifici, în timp se adună zeci de proiecte care puse unul lângă celălalt dau măsura unui efort creator unic.

„Catalogul de față nu este un punct monumental pus unei cariere precare: nu consacră, ci descoase o operă, mai precis un modus operandi caracteristic lui Ion Grigorescu. Cea mai pregnantă trăsătură a acestuia este incertitudinea și dubiul, critica inerentă, tonul polemic ce penetrează din start gestul artistic, pictural, până în cea mai intimă fibră a acestuia, de la iconografie și tiparul compozițional la practica picturală cea mai concretă, respectiv suportul picturii, tipul de culoare folosită, tușa, dar și șașiul, rama, felul de a se prezenta al picturii și destinația ei, tratamentul la care este supusă în atelier și în depozit sau felul în care ajunge la receptorul final, colecționarul, fie el privat sau public, individual sau instituțional.” (Săritura ca pictură, p 22/23)

Ion Grigorescu are câteva mari cicluri de creație, pe cât de distincte, pe atât de bine definite, deși el insistă că nu sunt toate la fel de valoroase (are un simț autocritic pe care l-aș vrea asociat cu cât mai multe personalități artistice). Chiar dacă în conștiința unora rămâne ca un pictor creștin, preocupat de formele divinului în viața cotidiană (incredibil cu câtă naturalețe pomenește în interviu despre momentul în care a ajuns să picteze icoane pe bucăți de tablă, obiecte supuse efemerului mai mult decât orice alt „produs” artistic realizat de pictor, pentru că sunt „călătoare”), Ion Grigorescu a început să se remarce ca… fotograf. Un artist fotograf care ajunge să fie astăzi catalogat ca primul artistconceptualist din istoria artei românești contemporane. Colajele de fotografii și combinațiile de fotografie și pictură sunt marcă înregistrată Ion Grigorescu și dacă ne gândim că a ales să creeze într-o epocă deloc prietenoasă cu artiștii (plastici), atunci e rost de o meditație profundă asupra condiției artistului într-un regim totalitar (comunist). Singura concesie pe care a făcut-o regimului este cea despre care amintește și Erwin Kessler în Săritura ca pictură, studiul care prefațează catalogul; mă refer la portretul lui Ceaușescu, dar unul realizat împotriva spiritului epocii, ceea ce a determinat și refuzul acceptării lucrării de către cei care au comandat-o. O lucrare peste care Ion Grigorescu ulterior a pictat altceva, cu alte cuvinte portretul dictatorului a devenit suport pentru o altă lucrare; ironie sau nu, dar iată că uneori de numele dictatorilor se leagă și proiecte fertile, care pot care se dezvoltă de la sine într-o anumită direcție.

„Acest catalog critic este dedicat unei opere esențialmente critice. Este un proces deschis picturii autohtone (și picturii în genere), la trecerea dinspre secolul XX spre secolul XXI. Scopul său este de a sonda resorturile care țin pictura – ca niște balamale contradictorii – între impas și imbold, între închidere și deschidere, între revolut și revoluție, între materialitate și spiritualitate, între intimitate și și for public. Din această cauză el apare înaintea altor priorități de cercetare în domeniu – pentru că nu ține să îmbălsămeze cu mirul valorii fictive o serie de întreprinderi artistice deconcertante, ci vizează lansarea unei dezbateri asupra statutului picturii și artei recente, pusă în contextul unei istorii (sociale) anume și în contrast cu o serie de clivaje conceptuale relevante. (Săritura ca pictură, p 24/25)

Cele 26 de părți în care se împarte Săritura ca pictură compun, în același timp, unul din cele mai rafinate studii de estetică pe care le-am citit în ultimul timp. Erwin Kessler nu doar că este un foarte bun cunoscător al artei contemporane (românești și universale), ci este și un critic exemplar, care reușește să se apropie de artist, să-l cunoască, dar fără să-l sufoce, fără să aibă loc acel transfer de idei (și teorii cu care operează în mod obișnuit un critic de artă). Cu alte cuvinte, lui Kessler îi iese de minune distanțarea, obiectivarea și efectul de panoramă, astfel încât detaliile regăsite în Săritura ca pictură chiar ajută iubitorul de artă să înțeleagă mai bine opera lui Ion Grigorescu. Nu în ultimul rând, acest studiu provoacă căutarea, răsfoirea catalogului, pentru a găsi cât mai repede diferitele tablouri despre care Erwin Kessler amintește.

„EK: Urmează cel de-al doilea cuvânt, care era ascuns – după impostură – în întrebarea de la început: paradox. Paradoxul este că păreți într-o impostură în toate acele domenii în care activați. Și așa i-ați răspuns, cred, lui Bernard Blistène, în condițiile în care în toate acele domenii sunteți luat drept autoritate. În domeniul performance, în partea asta a Europei, sunteți printre pioneri. În ceea ce privește fotografia, cam la fel. Și în ceea ce privește o parte din pictură, sunteți chiar inițiator. Mă refer, de pildă, la fotorealismul anilor ’60 – ’70. Este o situație paradoxală. Vă considerați un impostor, adică vă aflați într-o situație de fals față de cei care sunt în grupurile constituite, „autoritățile” domeniului. Dar, pe de altă parte, aveți această libertate de a fi deschizător de drumuri și de a fi o autoritate în spatele autorităților. Cum se explică asta?

IG: Prin spaimă. Cei care lucrează din greu la pictură și sunt bine ancorați acolo au și un fel de spaimă față de cei care vin peste ei fără autorizație, cu lejeritate, și nu știu cum să reacționeze. Nu știu cum să zică „e o mare tâmpenie”, se lasă copleșiți.” (din Pictura: o poză, p 76/77)

Pictura: o poză, interviul luat de editor pictorului completează și limpezește demersul editorial în întregul său. Pe lângă reluarea unor date despre geneza unor proiecte ale artistului, demers menit să pună în evidență procesul de incubație al acestora, din interviu aflăm date esențiale despre relația lui Ion Grigorescu cu membrii familiei, mai ales cu Octav, fratele trecut în eternitate mult prea devreme. Kessler e un excelent partener de dialog, reușește să scoată în evidență date cu privire la asocierea artistului cu gruparea din jurul lui Sorin Dumitrescu, dar în același timp aflăm informații prețioase despre felul cum s-a schimbat artistul de-a lungul anilor (dacă a avut loc această schimbare și în ce sens, las cititorii să descopere singuri). Eu am rămas cu imaginea unui artist profund, de o delicatețe extraordinară, care nu lasă să se vadă decât o mică parte din travaliul său creator. Pentru Ion Grigorescu creația în sine ține de intimitatea artistului, nu de relația de dialog care se stabilește automat între creator și admirator. E o lecție prețioasă aici, de care vreau să țin seama pe mai departe.

Cea mai bună încheiere pentru acest text mi se pare a fi finalul de interviu. Un răspuns pe care artistul îl dă la întrebarea editorului și care capătă valoare de credo doar pentru că noi, cititorii și iubitorii de artă existăm.

„EK: Vă și place să pictați.

IG: Bine, asta intră în partea cealaltă, firească. La fel ca la fratele meu, suntem aceeași familie sau produs genetic, iar mâna trăiește aproape individual, e plină de eu.” (final de interviu Pictura: o poză, p 110/111)

Ion Grigorescu. Opera pictată. 1963 – 2022 de Erwin Kesller