Despre uitare și necesitatea ei

„Viețile noastre mici și greșite, viețile noastre mici și greșite…” (p. 549)

Când s-au împlinit 30 de ani de la Revoluția din 1989 m-am așteptat să fie multe evenimente dedicate momentului, mai ales din sfera culturală. Țin minte că, în realitate, în afara unor discursuri politice pe care le-am luat ca atare, nu prea am avut parte de evocări ale evenimentului în sine, cu atât mai puțin s-a vorbit despre schimbarea de paradigmă în societatea românească provocată de schimbarea de regim politic. Ceea ce dovedește că, în realitate, această schimbare nu s-a produs. Nici nu e nevoie să mergem în detaliu cu analiza comparativă a evoluției statelor din fostul bloc comunist, pentru că se vede cu ochiul liber cât de departe sunt toate țările fost comuniste față de momentul 1989, mai puțin România și Bulgaria. De ce lucrurile stau așa și nu altfel e greu de răspuns prin intermediul unui singur articol; în schimb, literatura română contemporană a recuperat o parte din acest „handicap” cu ajutorul câtorva scriitori care au scris despre ce-a fost în decembrie 1989, înainte și după acest eveniment. Întâmplarea face ca în ultimii ani să fi citit o parte din aceste cărți – romane sau Nonficțiuni -, prilej cu care mi-am dat seama că în mentalul colectiv există o singură reprezentare a acestui eveniment – n-a fost o revoluție, ci doar o schimbare de regim politic favorabilă fostei nomenclaturi și foștilor securiști, singurii care au reușit să aibă beneficii ca urmare a înlăturării de la putere a lui Nicolae Ceaușescu.

Fiindcă atunci când citesc sau îmi aleg cărțile încerc să nu mă ghidez după prejudecăți, am reușit de câteva ori să ajung la cărți despre care nu s-a vorbit deloc în spațiul literar sau aproape deloc. Marea carte a uitării de Gabriel Chifu se încadrează în a doua categorie, ceea ce mă face să cred disputele ideologice și spiritul de gașcă primează în lumea literară românească; nu, nu m-am gândit la recentul episod iscat de un articol apărut în Libertatea, cel care a împărțit lumea în pro sau anti Valeriu Nicolae, ci la altele mai vechi, iscate de nevoia unora de a lega activitatea unei uniuni exclusiv de numele celui care o conduce, nu și de calitatea și numărul celor care intră în alcătuirea acesteia. Am ajuns la tomul acesta – zic tom pentru că are aproape 600 de pagini – după ce am trecut printr-o lungă serie de lecturi, care n-au reușit să-mi diminueze interesul pentru subiect. Singura rezervă pe care am avut-o vizavi de carte a fost generată de timp – nu credeam că o am suficient de mult timp, încât s-o citesc fără întreruperi (nu-mi place să încep o carte acum și s-o termin de citit peste șase luni, decât dacă e vorba de vreun studiu științific, filosofic sau de altă natură). Surpriză, Gabriel Chifu a imprimat suficient de mult ritm succesiunii de evenimente, astfel încât să nu simți când citești cele câteva sute de pagini și, mai bine, nu pierzi nici firul narativ, dar nu ajungi să te încurci între destinele personajelor.

În primele capitole, Marea carte a uitării m-a trimis la Nicolae Breban și, recunosc, m-am gândit serios dacă o să am parte de celebrele divagații. Din fericire, am abandonat repede gândul, construcția narativă a cărții n-are nimic în comun cu stilul lui Breban. O saga a trei familii de oameni obișnuiți, banal de obișnuiți, care împart și nu prea același univers cotidian. Chiar dacă toți locuiesc inițial în Ocasum, oraș de la Dunăre care ulterior se va numi Eratiu Mare și, fatidică alegere, Chindia Mare, membrii celor trei familii se îndepărtează treptat de locul de baștină, unii cât mai departe posibil, traversând Oceanul Atlantic, alții mai aproape, prin Europa. Revenirea în Ocasum/Eratiu Mare/Chindia Mare are loc după foarte mulți ani, deloc lipsiți de încercări, singurul motiv care-i ajută să reîntregească cercul fiind unul extrem de frivol: inaugurarea unei vile, expresia perfectă a kitsch-ului care ne-a invadat spațiile urbane după 1989.

Familiile Stoianovici, Teodorescu și Costea sunt familii de oameni obișnuiți, părinții născuți înainte de venirea comuniștilor la putere, ceea ce justifică (parțial) privarea de libertate a maiorului Emanoil Teodorescu, respectiv a stomatologului Slobodan Stoianovici. Singura familie care pare ferită oarecum de excesele regimului opresiv comunist din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej este familia Costea; aparent, pentru că în realitate Aurelia era descendenta unei familii de chiaburi care nu reușește să treacă pragul unei vieți sordide, lipsită de originalitate sau atractivitate pentru cei aflați la conducere, după ce familia ei a îngroșat rândurile chiaburilor. Ce-mi pare cu adevărat remarcabil la tot excursul literar din Marea carte a uitării este pledoaria pentru normalitate; citind romanul scris de Gabriel Chifu înțelegi cum se desfășurau vieților oamenilor de rând, cum de s-a instalat atât de repede resemnarea, de ce n-au avut puterea să facă opoziție (granițele închise și lipsa dreptului la liberă circulație sunt două motive des invocate în carte, dar niciodată ca motive principale, ci secundare) și, mai ales, de ce după 1989 nu s-a produs marea schimbare, de ce am rămas în continuare ca fiind unul din cele mai slab dezvoltate state din fostul bloc comunist. Destine încurcate în hățișurile unor căutări lipsite de șanse reale de reușită, evoluțiile membrilor celor trei familii se intersectează în momente esențiale, pentru ca în final toate să fie marcate de platitudine, anonimat și inutilitate.

E greu să construiești personaje pe cât de diferite, pe atât de asemănătoare în detaliile și amănuntele destinale, dar lui Gabriel Chifu îi reușește. Realizezi asta după ce citești mai bine de jumătate de carte, când ai revelația vocilor. Vocile personajelor sunt distincte, clare, nu se confundă pe canevasul comunității din care fac parte inițial. Chiar dacă au multe în comun, copiii celor trei familii merg la aceeași școală, împart aceleași pasiuni sau se luptă pentru aceleași idealuri/scopuri, în același timp au personalități atât de diferite, încât chiar intră în conflict. Antagonismul la nivel de trăsături de caracter nu este generat de educația primară, cea din familie, ci de cum alege fiecare în parte să se raporteze la regimul politic, e un aspect care mi s-a revelat destul de târziu.

În fapt, generația a doua, a copiilor, din cele trei familii, e generația celor născuți în comunism, dar care n-au fost deloc de acord cu limitele și ororile acestuia. Așa se justifică fuga lui Bebe și nevoia viscerală a acestuia de a-și hrăni mintea cu crime imaginate sau la care asistă ca martor. Singura moarte pe care o provoacă direct este cea a unui câine, dar asta nu face să fie mai puțin vinovat pentru moartea lui Matei(aș), moarte care în realitate culpabilizează mult mai multe persoane. Evenimentul duce la schimbarea totală a destinelor membrilor celor trei familii, schimbare care se instalează treptat, de aici și dimensiunea finală a cărții. O descompunere în cele mai mici detalii a vieții unor oameni obișnuiți, cât de greu să faci asta fără să plictisești și, mai ales, cât de greu să faci asta fără să uiți ce vrei de fapt: cititorii să înțeleagă, în final, de ce un regim opresiv, cum este cel comunist, nu este de dorit, nici măcar ca experiment temporar.

Spre deosebire de Zuleiha deschide ochii, romanul de debut al lui Guzel Iahina, unde următoarea generație se naște în Siberia, în Marea carte a uitării nu există și o treia generație, semn că cele trei familii vor intra mult prea devreme în marea carte a istoriei. De aici și finalul romanului, unul care intră în opoziție cu tot restul cărții. Dacă până la partea a III-a avem de-a face un suprarealism bine dozat, în ultima parte a cărții (cea care este dedicată anului 2004, anul când maiorul se întoarce acasă, dar fără memorie și incapabil să vorbească limba română) ne trezim într-un vârtej de evenimente care ne aduce aminte de realismul magic. Nimic derutant în schimbarea de stil, pentru că ea are un rol foarte bine conturat: n-ai cum să găsești un final logic la toate suitele de încercări de a ieși din paradigma banalității, după cum n-ai cum să găsești explicații logice la ceea ce mulți numesc generic „banalitatea răului”. Slobodan Stoianovici și Bebe, fiul său, sunt trădători, informatori cu acte-n regulă ai Securității. Dacă lui Bebe îi putem găsi o mulțime de vini, mai mult sau mai puțin reale, lui Slobodan nu prea avem cum să-i reproșăm ascensiunea în ierarhia aparatului de securitate, pentru că în permanență ni se aduce aminte că a făcut pușcărie politică în timpul lui Gheorghiu-Dej. În realitate, nu-i putem scuza pe niciunul dintre cei doi pentru lungul șir de fapte reprobabile de care se fac vinovați, pentru că nu putem vorbi de grade ale răului, ci de fețe diferite ale acestuia. Un rău alimentat continuu de un regim de teroare și de nevoia unor oameni de a supraviețui cu orice preț. Aici este de meditat, îndelung și profund: dacă ne putem ierta strămoșii pentru faptele reprobabile de care au fost capabili, în numele unui bine personal sau familial (de ceva ani încoace unul din subiectele preferate ale celor preocupați de psihologie și terapii este cel despre trauma colectivă, un subiect despre care se poate vorbi mult, dar nu neapărat și bine.)

Am avut dintotdeauna convingerea că m-am născut când trebuie; am trăit suficient de mulți ani în comunism, ca să-mi dau seama că n-aș fi rezistat fără să intru în opoziție cu sistemul sau regimul, după cum sunt convinsă că tocmai pentru că am trăit copilăria și adolescența în comunism pot să fac comparația în termeni reali dintre ce-a fost și ce este. Evident, nu voi face niciodată apologia unui regim opresiv și nici nu voi îngroșa rândurile nostalgicilor, dar asta nu mă împiedică să caut să înțeleg mecanismele instaurării și rezistenței în timp a unui astfel de regim. Iar ceea ce face Gabriel Chifu cu Marea carte a uitării aici se încadrează: cei care s-au născut după 1989 dacă citesc acest volum pot înțelege efectiv de ce n-a căzut mai devreme Ceaușescu. Analiza societății pe cele trei niveluri – comunitatea, familia și indivizii – este completată cu analiza aparatului opresiv văzut din interior, prin ochii lui Slobodan Stoianovici, cel care se amăgește că face binele pasând subordonaților obligațiile de serviciu care includeau tortura. Mirosul de mucegai care însoțește revenirea acasă a membrilor familiei Stoianovici nu e decât mirosul care va însoți uitarea. Cu acest miros al uitării se închide Marea carte a uitării. Un final de roman pe cât de puternic, pe atât de greu de uitat.

Marea carte a uitării de Gabriel Chifu