Foto credit Nora Căstăian
„Exilat în munţii din suflet.
Priveşte acolo, ce mic,
priveşte: ultimul sat al cuvântului
şi încă mai sus, mai mic, undeva,
cel din urmă sălaș de simțiri.
Le recunoști tu oare? Exilat în munții din suflet.
Roca de piatră sub mâinile tale.
Aici înflorește desigur ceva;
din abisul tăcut răsare iarba neștiutoare
și înflorește cântând.”
(Rainer Maria Rilke)
Iubesc muntele de când mă ştiu. Merg pe munte de la vârste mici, de când traversam, împreună cu părinţii mei văile abrupte ale Ciucaşului, ţinându-mă, pe anumite porţiuni, doar de o cordelină prinsă într-un perete abrupt (mamei i se face şi acum pielea de găină când îşi aminteşte asta şi spune, „Doamne, ce nebuni eram să te ducem pe acolo!”). În memoria mea afectivă se amestecă mirosul de brad al taberelor şcolare, pe care-l asociez până astăzi cu anxietatea puiului prea dăscălit, rupt periodic de confortul casei lui. Mai găsesc acolo un cer înalt și profund de noapte, cu o puzderie de stele şi vocea sibilinică a unui profesor bărbos, povestindu-ne despre misterele vechii Grecii. De asemenea, câteva priviri fugitive, schimbate cu o fată cu ten măsliniu, care n-au devenit vreodată idila care meritau să fie.
Sunt multe feluri de oameni pe munte. Oameni pentru care muntele este casa, lumea pe care o cunosc şi o locuiesc de-o viaţă. Există alpinişti, sportivi, montaniarzi pătimaşi pe care îi găseşti prin păduri, cu rucsacurile în spate, porniţi în trasee nesfârşite către vârfuri reale şi, cu toate astea, nu mai puţin mitologice. Există oameni în vârstă, plimbându-se liniştiţi, prin parcurile staţiunilor, pe care mi-i imaginez devoraţi de nostalgia poveştilor ruseşti ale tinereţilor lor. Există oameni de oraş, care devin brusc alţii, există corporatişti şi funcţionari de stat, yoghini şi căutători de poli magnetici, amanţi iliciţi şi proscrişi, soţi şi soţii, copii îmbujoraţi de efort şi ciobani mânându-și alene turmele, aşa cum strămoşii lor au făcut-o vreme de mii de ani. Şi, din păcate, există şi nemernicii pentru care muntele nu e decât o ladă de gunoi.
Dar, pentru mine, muntele mai e ceva. E mica mea oază panteistă, un vehicol de coborât în mine, o maşină de privit în timp altfel decât printr-un telescop astronomic. Să mă explic. Lecturile pe care le-am avut în ultimele decenii (destulă biologie, filosofia biologiei, epistemologie, antropologie etc.) m-au ajutat să înţeleg istoria (şi, în particular, istoria vieţii) dintr-o perspectivă tot mai puţin antropocentrică. Majoritatea oamenilor locuieşte lumea din miezul unei vaste reţele de iluzii. De la grecii vechi, care numeau adevărul a-letheia (ne-ascunsul, ne-uitatul) ştim că nu ne putem debarasa de iluzie, că adevărul este împletit până la ultima fibră cu umbra şi că orice străduinţă către adevăr trebuie să fie o smulgere din întuneric. Dar, poate că nimeni nu a bănuit vreodată în măsura în care o face omul modern, cât de întinse sunt dimensiunile iluziei. Începând de la Copernic, cosmologia ne-a aruncat tot mai departe de centrul lumii, neurologia ne descrie cu tot mai multă acurateţe păianjenul din centrul frunţii care ne ţese lumea, psihologia ne-a dezvăluit şi continuă s-o facă oceanul de bias-uri şi inadvertenţe pe care le luăm drept evidente şi din care gândirea bună trebuie să iasă mereu, ca o Ariadnă neobosită, lipsită de fir, precum din cel mai aprig labirint. Pământul are peste patru miliarde şi jumătate de ani, iar viaţa a irumpt aici în urmă cu 3, 7 miliarde. Zece milioane de ani ne despart de strămoşul pe care l-am avut în comun cu maimuţele. Istoria lui Homo Sapiens reprezintă doar 0,0000054% din istoria vieţii. Dacă istoria vieţii ar fi o şosea de 100 de milioane de kilometri, perioada care ne desparte de Cristos ar fi nereprezentabilă la scară.
Nu vreau să vă obosesc cu facile curiozităţi, pe care le puteţi găsi pe orice site de popularizare a ştiinţei. Ce vreau să spun e că scara la care se desfăşoară istoria cosmică a lucrurilor e o scară gigantescă, non-umană, strivitoare prin dimensiuni. În decursul istoriei geologice şi, în sens mai larg, cosmice, zarva pe care o facem e o simplă şoaptă care se îndreaptă spre neant. Desigur, sunt familiarizat de mult cu acest gând. Dar pădurile profunde ale munţilor, clipele petrecute în afara oricărui calcul şi a oricărei economii, în vecinătatea unui perete carstic, liniştea mai profundă ca moartea unei peşteri, te pot face realmente, pentru o clipă, să simţi asta. S-o ştii. Comuniunea. Niciodată n-ai fost mai străin, niciodată n-ai fost mai acasă. E ceva dincolo de vorbe, e ceva dincolo de intuiţiile modelate de evoluţie ale sistemului tău nervos. Este chiar ceea ce a făcut posibil, cândva, sistemul tău nervos. Nu mi-e deloc greu să înţeleg de ce pustnicii cred ca simt aici suflarea lui Dumnezeu. Eu cred că e doar strivitoarea piele a eternităţii, atingându-se o clipă de pielea ta, înfiorată şi caldă, de mamifer. Când tânărul ghid şi ong-ist Gyuri te conduce prin galeriile umede ale peşterii Şugău din munţii Hăşmaşu Mare, simţi între zidurile umede toată povara celor zece milioane de ani de linişte în care nimeni şi nimic n-a tulburat întunericul. Iar, apoi, când te imaginezi ca o conștiință pură, asistând din pântecul pământului, la momentul epocal în care două mâini de om au deschis peştera, ai senzaţia sacrilegiului şi a mirării, semnele sub care a început şi a stat mereu istoria umană. Când Gyuri te roagă să stingi lanterna pentru o clipă, întelegi că, până în acel moment, nu ai văzut niciodată cu adevărat întunericul. Înțelegi cât de improbabilă şi mirabilă este existenţa ta. Că există infinite căi de a nu fi niciodată şi puţine, o, atât de puţine feluri în care poţi fi viu, la un moment dat, pe o piatră fremătândă plutind prin nesfârşirea spaţiului.
Nu vorbesc aici doar despre o experienţă estetică. Vorbesc şi despre o experienţă în bună măsură etică. Cred că o fiinţă umană deplină nu poate trece nealterată printr-o asemenea experienţă. Odată ce ai simţit suflul neomenesc al lucrurilor, odată ce te-ai smuls, fie şi pentru o clipă din iluzia dată de tumultul în care ne tocăm vieţile zi de zi, nu mai poţi reveni inocent la tine. Afacerile omeneşti devin dintr-o dată contingente şi, în acelaşi timp, nespus şi incomprehensibil de preţioase. Atunci înţelegi că nu există cauze pentru care să mori sau să ucizi. Că veşnicele noastre carnagii pentru stăpânirea unei bucăţi de pământ sunt iraţionale, demente. Că nu există culori, simboluri sau idei pentru care să merite luate unei fiinţe umane, fie şi câteva minute de dragoste.
Desigur, vom continua să ne ducem viaţa luptându-ne în numele culorilor, steagurilor şi simbolurilor. Vom continua să ne împărţim sângeros bucăţile de pământ. Să ucidem copii în numele unor zei ai iubirii. Să strivim sub camioane tot ce nu înţelegem. Să smulgem din ascundere cunoașterea care ne va permite să construim bombe cu forţa a o mie de sori. Până când, fie vom pieri, fie vom învăţa să ascultăm, cu mirare şi teamă sacră, vuietul muntelui. Şi poate atunci, vom fi demni, în toată splendoarea şi insignifianța noastră, să hoinărim prin Univers ducând (cine ştie cui?) vestea cea bună.
