Gabriel García Márquez – “Relatarea unui naufragiat”

Dacă nu aș fi știut din explicațiile preliminare că acest volum cuprinde un reportaj publicat inițial în foileton și devenit după vreo cincisprezece ani carte, aș fi crezut că am în față un alt roman al inconfundabilului Gabo, pe un fundal mai special – marea. Și chiar știind acest lucru, nu am putut să mă obișnuiesc cu ideea că toate aceste rânduri au conturat cândva articole într-un ziar. Talentul de a mânui cuvintele și de a reda o anumită atmosferă se remarcă indiferent de genul literar abordat, păstrând neschimbată amprenta celui care, pentru mine, se află undeva, sus, atingând culmile perfecțiunii.

Sinceră să fiu, în afara certitudinii că îi voi regăsi cu drag stilul, nu aveam așteptări prea mari de la un text jurnalistic. L-aș fi citit oricum cu nesaț, în dorința de a-i „auzi” vocea prin intermediul frazelor. Și atunci cu atât mai mult m-a surprins întreaga țesătură ce întrunește toate caracteristicile stilului lui Márquez. Deși nu este un roman sau un volum de povestiri, ci un text din sfera non-ficțiunii, adie chiar și umbra realismului magic pe alocuri, într-o manieră oarecum diferită. De fapt, Márquez preia fondul epic, înlănțuirea întâmplărilor ce i se relatează și le îmbracă în culorile sale, le imprimă suflul și ritmul său, iar rezultatul reprezintă o scriitură încântătoare, palpitantă și profundă, totodată.

La început a fost un vis. Închideam ochii, dormeam câteva minute și Jaime Manjarres apărea mereu, punctual și în aceeași poziție. În sfârșit, m-am hotărât să îi vorbesc. Nu-mi amintesc ce l-am întrebat atunci. Nu-mi amintesc nici ce mi-a răspuns. Știu însă că stăteam de vorbă pe punte și, pe neașteptate, s-a năpustit valul, valul fatal de la unsprezece și cincizeci și cinci de minute, și m-am trezit speriat, apucându-mă cu toată puterea de grătar ca să nu cad în mare. (pag. 62)

Era a noua mea noapte pe mare. Nouă nopți de om mort, mi-am zis cu groază, convins că la ora aceea casa mea din cartierul Olaya, din Bogota, era plină de prieteni de familie. Era ultima noapte de priveghi. Mâine vor demonta atarul și încetul cu încetul se vor obișnui cu moartea mea. (pag. 110)

Cum lesne se înțelege din titlu, volumul redă povestea unui naufragiat, un tânăr marinar care reușește să supraviețuiască timp de zece zile, plutind pe Marea Caraibilor, într-o barcă în derivă. Trăirile acestuia, întâmplările și momentele prin care trece de-a lungul acestor zece zile, temerile și neliniștile, întregul zbucium sufletesc și trupesc prind viață în paginile cărții, încât ai adesea senzația că îl însoțești în nefericita aventură, o aventură cu dimensiuni revelatoare asupra interiorului ființei umane. Lupta pentru a supraviețui, teama, deznădejdea, foamea, setea, suferințele fizice – atât de multe în atât de puține pagini.

Minut cu minut, cele nouă zile de singurătate, spaimă, foame și sete pe mare se derulau, cu claritate, ca pe un ecran de cinema. Mai întâi căderea. Apoi camarazii mei, strigând în jurul bărcii, apoi foamea, setea, rechinii și amintirile de la Mobile perindându-se într-o succesiune de imagini. (pag. 111-112)

Spectaculoasă și surprinzătoare, „Relatarea unui naufragiat” amintește cumva de „Bătrânul și marea”, prin atmosfera apăsătoare a pustiului marin, un pustiu aparent, care ascunde însă pericole inepuizabile. Supraviețuirea în acele condiții teribile pare aproape incredibilă. O dată ce totul se sfârșește cu bine, marinarul cunoaște faima într-un regim politic ostil, bazat pe reguli corupte, dar, în momentul în care ies la iveală amănunte legate de cauzele efective ale naufragiului, amănunte de natură a aduce atingere acestui regim, laudele se transformă în prigoană. Interviul pe care tânărul marinar îl acordă gazetei de opoziție pentru care lucrează Márquez în acea perioadă devine un fel de document incomod. Totuși, amănuntele socio-politice devin mai puțin importante atunci când te cufunzi în povestea aventurii de pe mare. O mare pe țărmul căreia cocotierii se conturează mai întâi vag, apoi din ce în ce mai limpede, purtându-te cu gândul spre locurile fascinante care l-au inspirat pe Márquez în cele mai cunoscute opere ale sale.

Pe mine m-a absorbit micul volum și, în plus, mi-a demonstrat încă o dată, dacă mai era nevoie, că Márquez rămâne Márquez orice ar scrie. Acolo unde așează el penița, în urmă răsar minuni.

Editura RAO