Despre fragilități și speranțe deșarte

Încep să înțeleg din ce în ce mai mult apetența pentru podcast a celor tineri și foarte tineri, după cum încep să înțeleg nevoia unora de a „citi” cărțile „ascultându-le” când sunt la volan, când gătesc sau când fac sport. M-am gândit de multe ori ce-i face pe oameni să se întoarcă la aceste alternative ale radioului, respectiv cititului în format clasic (pe suport de hârtie), după un aparent și îndelungat abandon al unor instrumente de comunicare standardizate. Spun aparent, pentru că în realitate nevoia de a experimenta și de a ține pasul cu propriile descoperiri l-a forțat pe om să opteze cu predilecție pentru tot ceea ce presupunea folosirea ochiului, stimulii vizuali fiind în cantități din ce în ce mai greu de gestionat, astfel încât individului să-i mai rămână suficient de mult timp și pentru stimularea celorlalte organe de simț. Abundența de imagini în toate formatele posibile care amprentează ireversibil un spațiu social îl determină pe om să apeleze la tot felul de filtre de selecție, care adesea nu sunt în combinație, ci folosite ca atare; pe această cale auzul devine neglijat, atingerile se consideră semne de abuz și gustul din ce în ce mai puțin educabil, din moment ce nu mai reușim să facem diferența între o roșie crescută 100% natural și una a cărei creștere a fost stimulată cu ajutorul îngrășămintelor. Mă uitam la succesiunea de monologuri care împreună alcătuiesc Sentimentul fragil al speranței și au început să-mi vină în minte ideile de aici. Nu cred că acesta este efectul scontat de regizoare, mai mult ca sigur nu asta a vrut ca reacție din partea spectatorilor, dar mie așa mi s-a întâmplat.

credit foto Sabina Costinel

Am crescut cu teatrul radiofonic și și plăcile de vinil cu teatru și poeme recitate, pentru a căror înregistrări se foloseau actori cu voci impresionante, greu (dacă nu imposibil) de uitat. Întâmplarea face că zilele trecute îi pomeneam într-o discuție pe câțiva dintre ei: George Constantin, Mircea Albulescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Adrian Pintea etc. Da, știu, sunt voci de bărbați, feministele ar avea ce să-mi reproșeze aici, dar nu despre o discuție despre discriminarea de gen este vorba acum. În timp ce ascultam, pentru că asta făceam, ascultam, nu priveam, monologurile din spectacolul Teatrului Odeon, mă gândeam cum s-ar fi auzit vocile fără căști, dacă n-ar fi fost mai autentice, mai apropiate de natural. Au fost câteva momente când vocile s-au auzit nefiresc de strident, cu niște inflexiuni ce trimiteau în zona inteligenței artificiale; se prea poate să fi fost un efect căutat, scontat, ca antiteză perfectă pentru drama personajului/personajelor, dar în realitate mie mi s-a părut a fi doar un efect de trimitere a spectatorului în zona de siguranță, zona din spatele ecranului, locul de unde privești la ceva ce nu te atinge. Așa se explică și efectul de ascultare (exclusivă) de care nu m-am putut detașa tot timpul spectacolului. Am încercat să urmăresc personajele în trecerea lor prin scenă în timp ce unul dintre ele își spunea povestea, în încercarea de a descâlci o scenografie haotică și cu elemente de decor adunate precum obiectele într-o debara, dar n-am reușit. M-am surprins abandonând un personaj sau altul pentru că nu mai auzeam vocea mărturisitoarei/mărturisitorului, ceea ce mă face să interpretez opțiunea regizorală în două moduri: personajele secundare dintr-o anumită scenă suntem noi, oamenii din jurul celui care trăiește o tragedie/dramă; noi, cei care-l ascultăm la un moment dat, suntem vinovați pentru că nu ascultăm până la final și nu credem cele auzite. În realitate, lucrurile nu sunt niciodată atât de simple și indicarea extrem de schematică a unor factori de mediu social sau culturali nu face altceva decât să întărească niște prejudecăți.

credit foto Sabina Costinel

Senzația de spațiu haotic, supraaglomerat, în care nimic nu se leagă, elementele sunt independente unul de celălalt nu devine pretext pentru tramă, ci frână în calea deconstrucției subtextului. De aceea, poveștile, în fond toate adevărate drame (și chiar sunt adevărate, tinerii care-și spun poveștile pe scenă trăiesc în continuare în România sau aiurea, au trăit și trăiesc în continuarea drame greu de rezolvat fără ajutor specializat și suport din partea familiilor și prietenilor) rămân acolo, pe scenă, în spatele celui de-al patrulea perete al scenei care s-a transformat încă de la primul monolog într-un peret de sticlă armată, incasant. Un efect de ecranare imposibil de ignorat, care mie mi-a creat un disconfort greu de depășit, e aiuritor să-ți dorești să empatizezi cu unul sau altul dintre personaje și să nu-ți iasă, nu pentru că nu le înțelegi durerea, ci pentru că expunerea acesteia e viciată de tehnica regizorală. Personajele se plimbă prin scenă, în căutarea senzației de „străin în viața ta”; ar fi fost justificabilă opțiunea regizorală, dacă toți acești străini se întâlneau într-un punct de unde ar fi început să se construiască cu adevărat spectacolul, trama.

Psihoterapeuții pot apela la psihodramă ca demers terapeutic specific, în funcție de nevoile clientului (când spun nevoi mă gândesc în primul rând la traumă și manifestările concrete ale efectelor acesteia), la fel cum există culegeri de povestiri terapeutice, folosite ca atare de terapeuți în diverse combinații și protocoale. Mi-e greu să cred că regizoarea spectacolului Sentimentul fragil al speranței nu știe/n-a citit măcar câteva din aceste volume (traduse și în limba română la Editura Trei), din moment ce în videoclipul de final apare Gabor Maté, despre care nici nu trebuie să mai spun cine este și ce reprezintă el pentru contemporani. Nu știu dacă Maté sau alt psihoterapeut ar folosi poveștile din spectacol într-un demers terapeutic, mai mult ca sigur nu, sau nu în formatul la care s-a gândit regizoarea. Dar știu sigur că spectacolul, adevăratul spectacol de teatru, ar fi trebuit să înceapă de unde s-a terminat ceea ce a gândit Carmen Lidia Vidu. Pentru că da, personajele trebuie să se întâlnească, să interacționeze la propriu, să se ajute reciproc, să construiască spații și relații de comunicare, să învețe despre ei și despre ceilalți, să se lupte cu imperfecțiunile și tot restul. Să lase sentimentele să transpară din gesturi, forme și culori. Să devină umani în slăbiciunile lor. O supraexpunere a oamenilor din spatele poveștilor, o mărturisire publică a suferințelor și spaimelor nu face parte dintr-un proces terapeutic, din contra, agravează situațiile fiecăruia în parte dacă rămân așa, în acest stadiu. Spectacolul a rămas în zona „știrilor de la ora cinci”, tocmai pentru că toate poveștile au rămas în primul stadiu, cel al povestirii.

credit foto Sabina Costinel

Cu o distribuție ofertantă, dar deloc pusă în valoare din punct de vedere artistic, Sentimentul fragil al speranței se înscrie în seria spectacolelor de teatru-documentar, dar nu și în seria spectacolelor bine construite. El se poate constitui într-un prim pas al unei viitoare terapii pentru care poate opta unul sau altul dintre spectatori, dar îmi place să cred că în sală nu vor fi niciodată doar spectatori cu nevoi terapeutice diverse. De aceea, Ioana Mărcoiu și povestea ei de final de spectacol m-a lăsat cu tristețea unui final care ar fi trebuit să fie o relansare a spectacolului. Îmi asum cele spuse aici, pentru că tinerii ale căror povești se fac auzite merită mai mult și, până la urmă, vorbim despre teatru ca artă, una care atinge și transformă. Expunerea unor povești care au fost scrise fără nicio pretenție artistică, ci doar cu scop eliberator, dar mă întreb cui folosește această eliberare, cei cărora le aparțin poveștile s-au eliberat scriind. Vor fi printre spectatori și viitorii părinți, care poate că vor fi mai atenți la nevoile afective ale copiilor, dar e o premisă incertă. Revenind la ceea ce spuneam la început, un podcast cu aceste povești ar fi avut mult mai mult efect. Cred că e cea mai bună definiție a tristeții care m-a cuprins încă de la jumătatea spectacolului, când zidul dintre mine și actori a devenit cu adevărat impenetrabil.