De veghe în bastioanele amărăciunii…

Adi Buzduganji, bun venit în jungla deşertăciunii minţii şi limbajelor umane!

În proza de final a volumului de debut din anul 2010 (manuscris câştigător al Concursului de debut literar UniCredit, ediţia a treia, 2010), volum intitulat „Capela excomunicaţilor, povestiri ultimative” (primit excelent, printre alţii, de Marius Chivu, în „Dilema veche” şi de Nicolae Prelipceanu, în „Viaţa Românească”), un personaj, un fel de… Dumnezeu al Scriitorilor, nepot al unui director de editură, angajat acolo referent principal şi coordonator de colecţii, declara:

„Mă enervau la culme volumele de proză scurtă! Toate erau inegale! Povestiri bune şi proaste laolaltă! Cele proaste nu meritau să apară, cele foarte bune mi-ar fi atacat statutul de vârf de lance al literaturii contemporane, iar din cele bune erau cu tonele deja pe piaţă. Le respingeam pe toate la grămadă. (…) Preferam romanele! Un roman se scrie în câteva luni şi se citeşte în câteva ore. Când aveam timp şi chef, adică foarte rar, citeam cu o atenţie diabolică două-trei pagini de la începutul scrierii; chiar dacă scrise foarte bine, TOATE plictisitoare! Cu toţii optau pentru o introducere fastidioasă, neştiind că pentru ochii mei acolo trebuia să se afle punctul culminant care să acţioneze ruginitele pârghii redacţionale!” (pp. 196-197)

Proza scurtă a lui Adrian Buzdugan este dincolo de nervi, ideea pune accentul…

Lui Adrian Buzdugan i s-au publicat şi două romane, „Citadela de fier” (2012, premiul Rom Con, Iaşi, pentru cel mai bun roman) şi „Comisarul Corcoduşă” (2014), despre care deja am scris, două romane total non-conformiste, două posibile puncte de plecare pentru… vârfurile de lance ale literaturii viitorului, la care trebuie să se adauge și volumele de proză scurtă, cele patru cărți de până acum ale hușeanului-brăilean constituindu-se într-un reper referențial obligatoriu pentru ceea ce aș numi literatura multidimensională, mai mult decât tridimensionalul. Dacă reperul clasic, neo-clasic, sic, ar fi, meșteșugărește vorbind, „Solenoidul” (altfel o carte foarte bună, dar pe care eu, sentimental vorbind, o pun după „Nostalgia”, primul volum din „Orbitor” şi „Levantul”, ideatic vorbind, pe lângă alte şapte-opt cărţi (şi alţi scriitori) aş adăuga (la cât „mi s-a permis” să citesc) şi trei dintre cărţile lui Adrian Buzdugan: pe „Comisarul Corcoduşă”, de fapt prima carte terminată de către scriitor, anunţată în planul editorial al „Junimii” încă din 1992 aş încadra-o la o altă categorie de must read!

Trilogia „Bastioanelor amărăciunii” (acesta era unul dintre titlurile manuscrisului care s-a născut, în cele din urmă, ca „Freddie”) cuprinde, aşadar, „Capela excomunicaţilor”, „Citadela de fier” şi „Freddie”. Oarecum, este vorba numai de proză scurtă, „romanul” este doar un pretext experiment, un meta-roman… Proze scurte, exerciţii de virtuozitate literară, nevrând să se mai creadă în acest tip de virtuozitate, refuzându-se meşteşugul, exerciţii de morală metafizică, omul Adrian Buzdugan nevrând să fie nici moralizator. Dar, făcându-se şi critica criticii literare, ba chiar şi auto-critica, Adrian Buzdugan este cel mai acid observator al fenomenului literar românesc, pardon, pandatkhan (ba chiar şi universal, atât cât se poate), al maniei, suficienţei, imposturii scriitoriceşti şi editoriale…

Tot amuzându-se să scrie despre… nimicnicia vieţii literare în ansamblu (a vieţii în general), scriitorul este şi el înghiţit de satiră, râsul transformându-se în plâns, Adrian Buzdugan putând fi considerat un Eclesiast hipermodernist (al literaturii), un alt fel de Cioran, ca să nu-i spun şi lui Noul (posibil) Cioran („Freddie” începe cu un mic citat din Emil Cioran: „Nimic nu dovedeşte că suntem mai mult decât nimic”), un Aristide Sterian (să nu-mi spuneţi că nu ştiţi cine este, îl găsiţi sigur în „Freddie”, p.25, în textul „Ghostwriter”), alias Mathias Pepenna, dar şi un alt fel de Titel Şocute, imaginar Sven Sjöström, teribil Mossow, că doar copiii lui sunt, ai Comisarului literaturii române contemporane, nu chiar de curând coborât din corcoduşul ontologiei româneşti…

Înarmat cu subtilităţile ştiinţelor sociale, satirizând nedreptăţile sistemului (de pildă, într-o proză, aldanian, între a fi gunoier, profesor şi scriitor se preferă prima şi, greu, a treia variantă, undeva ni se aduce aminte că o femeie de serviciu de la o bancă are salariu mai mare decât un profesor; există sugestia că politica ar fi putut fi o… artă, dar este jucată de impostori groaznici, fără pic de talent), filosof al literaturii, filmolog neoficial, cu har literar cât îi dă voie raţiunea, lehamitea şi visul, istoric al zădărniciei, nepot bun al lui Urmuz şi fiu nerecunoscut al lui Ionesco (din flori de mîş-mâşe!), posibil Anakin al literaturii S.F. de pe la noi (cunoscătorii ştiu ce a ajuns!), Adrian Buzdugan este, în esenţă, un sceptic… minoic, un pre-socratic al propriului socratism: gândirea lui, scăldată mitologic în gândirea lumii, precum altădată Ahille în apele Styxului, este monstrul pe care îl închide în cărţile-labirint! La urma urmelor, unde te poţi retrage? În ce capelă, ce citadelă, care bastion? Cui să ceri ajutorul?

Acolo cititorul se poate pierde sau nu! În finalul ultimului text din „Freddie”, „Atingerea lui Midas”, unde goana după profit şi consumerismul ating proporţii… cosmice, la propriu, se aruncă întrebarea:

„Cine are nevoie de îngeri?” (p.148)

Cu siguranţă şi cititorii, dar şi scriitorii (inclusiv filosofii, dacă îi considerăm şi pe ei scriitori), aceştia din urmă oarecum personajele principale ale prozelor sale scurte sau nu, oricum hipnotizatoare, deloc enervante, ci doar provocatoare. Scriitori care pot fi Didonius Spiră, menţionatul Titel Şocute, primul român-pandatkan care câştigă premiul Nobel pentru literatură, Dinu Poplete-Păun, anonimul ghost-writer, Il Mortea, din „Capela…”, ca şi Mossow, Sahir Makmullah alias Silviu Cătune ( Makmullah, primul care a scris despre noul oraş Braigal, născut în urma unirii Galaţiului cu Brăila, care la Brăila i se spune Braigal şi la Galaţi, Galbrail), nu degeaba în textul „Visul lui Makmullah”, o minidistopie quasi-ucronică savuros demenţială ş.a.m.d.

Această nevoie, dar nu nevoinţă, de îngeri este poate cea care ne va ajuta, ca personaje ale lui Buzdugan (din viitorul proorocit de el ne tragem cu toţii, ca alţii, dacă înţelegeţi paradoxul, toţi-alţii, aşa, din Mantaua lui Gogol!), să mai identificăm Frumuseţea, Bunătatea, Iubirea, să mai putem fugi din „Citadela de fier”, o altă expresie a sentimentului Absurdului, în care acum pare a fi încuiat, condamnat chiar scriitorul ei…

Despre „Citadela de fier” scriam, în urmă cu aproape cinci ani, printre altele, într-un articol intitulat „Un buzdugan de fier la poarta viitorului aproape sumbru, aproape comic…”:

Imaginaţi-vă un Ion Creangă care nu vine de la Humuleşti, ci de la Huşi, care nu pare preocupat de amintirile din copilărie, ci de amintirile din viitor… Şi când mă gândesc la această comparaţie, nu o spun pentru că Adrian Buzdugan ar scrie în dialect ori că ar vorbi cu un puternic accent sau că ar fi scris o carte precum cea a lui Erich von Däniken… Cred că este vorba de bonomie, de acelaşi ritm răbdător al povestirii, de accent pus pe oralitate şi comic de limbaj… Dar Adrian Buzdugan este şi un scriitor satirico-ironic care l-ar apropia de romanele de acest gen ale lui Pascal Bruckner… Tare aş fi curios să văd o replică de-a lui Buzdugan la „Luni de fiere” sau „Noua dezordine amoroasă”!

Dar caracteristica sa (care deja l-a propulsat în rândul cunoscătorilor prin premiul pe care l-a primit chiar cartea despre care scriem aici, premiul pentru roman la cea de-a 35-a convenţie naţională dedicată literaturii şi artelor F&SF, RomCon 2013) principală este componenta fantasy ori s.f., uneori având straie de parabolă împărătească.

Poate de la „Colonia penitenciară” a lui Kafka nu i s-a mai acordat Scrierii un atât de important rol (aproape) soteriologic, în sens mai larg, şi de ispăşire a păcatelor, greşelilor (încălcării legilor: personajul lui A. Buzdugan atentează la viaţa unui preşedinte)… Desigur, ironia lui Kafka este mult mai sumbră (iniţial am scris „sobră”), dar nici avertismentele lui A. Buzdugan nu pot fi luate numai à la légère…

Alţi comentatori ai fenomenului, mult mai cunoscuţi (Liviu Radu, Michael Hăulică, Mircea Opriţă), au vorbit despre apropieri de Saint-Exupery, George Orwell…

„Citadela de fier” are un început demn de „Străinul” lui Camus. Desigur, despre Camus ştim ce părere avea Cioran şi, într-adevăr, franţuzul algerian părea a fi mai degrabă foarte muncitor ( ca un „profesor de liceu”, zicea Cioran), decât „artist” (dar ca să nu fiu nedrept ar trebui să-i recitesc opera)…

Adică personajul principal este tot atât de confuz existenţial, dar într-un viitor oarecare, în care el chiar putea să fie „cercetător ştiinţific principal gradul III la observatorul astronomic din capitală”, muncind cinci ani din greu „la harta materiei negre din univers”. La fel de bine ar fi putut lucra la „harta imaginarului popoarelor ce în decursul istoriei nu putuseră fi salvate de ele însele”… Străinul lui Camus nu era preocupat de setul „de idioţi care ajunge mereu la putere”, „străinul” lui A.Buzdugan, concediat fiind, impulsionat şi de moartea prietenei sale, ajunge să fie părtaş la o conspiraţie destul de obscură…

De aici încolo, Camus este trimis… să-şi rescrie textele în… Tehnopolis! Cetatea de fier! Adică, nu mai avem de ce să ne gândim la el, ci la Tehnopolis, locul în care este trimis, condamnat anti-eroul nostru!

Finalul fiind deschis ne putem imagina mai departe că personajul principal, Graţian Gaderian, nu va fi graţiat prea devreme, şi Buzdugan, ca un Swifft dunărean (acum este stabilit la Brăila), ar putea să scrie încă trei „călătorii” prin sistemul penitenciarelor din viitor, spre satisfacţia vreunui epigon al lui Michel Foucault…

În Tehnopolis putem vorbi despre un anumit soi de terapie prin artă, condamnaţii având şansa de a fi eliberaţi dacă vor mulţumi „judecătorii” cu producţia lor artistică. Din motive diverse, cei mai mulţi sunt nevoiţi să tragă la galerele literaturii, ba chiar să mai facă şi teorie literară, dacă nu chiar filosofie…

De altfel, cârcotaşii, care vor acţiune în roman, vor bodogăni cu siguranţă, pentru că savoarea cărţii nu stă deloc în urmăriri, focuri de arme (cu laser), teleportări ori călătorii interstelare ( ca să nu mai spunem de ceva conflicte cu alieni de tot soiul!)!

Dacă vreţi, avem un dialog platonic (aluzia este destul de clară), „colegii de celule” discutând non-stop aproape despre… literatură, condiţia umană, Frumuseţe, politică, răutate, „ismism” (sic!) ş.a.m.d. Că doar, se spune undeva (p.45), „romanul e în mod fatal nenatural”!

Ca să mai facem o scurtă recapitulare, avem critică a politicianismului, teorie literară total non-conformistă (la pagina 55 o aluzie la Umberto Eco, îmi confirmă şi comparaţia cu „Pendulul…” (unui alt Foucault), care mi s-a părut cândva cea mai reuşită hermeneutică a prostiei umane), mai avem parodiere a cărţilor de popularizare a ştiinţelor sau de genul „Filosofia pe înţelesul tuturor” ori „Cum să scrii o carte”…

Este evident că A. Buzdugan s-a lăsat inspirat tocmai de Imperiul Absurdului, de Imperiul Becisniciei şi a aruncat un… buzdugan de fier pentru un viitor oarecare: Contează doar Mesajul! (p.79).

Într-un fel, Mântuirea nu poate fi decât individuală…

Aşa că, băieţi, scrieţi, scrieţi… până simţiţi Frumuseţea! Doar ea „este suprema luciditate” (p.84)! Şi aici nu mai este vorba despre grade de luciditate…

Acum însă, aşa cum sugeram, mesajul este să se mai oprească lumea din scris, din publicat! Încarcerat şi el în „Citadela de fier”, scriitorul, înrobit unui tragism de tip făt-frumos cu buzdugan, opus oarecum tragicului tratat de Gabriel Liiceanu prin tinereţe, se recunoaşte, tragic, evident, învins şi trebuie să-i dea lui Freddie, superstarului, instituţiei superstarului (şi literar!) ceea ce este al lui! Adică şi o scatoalcă de critică… literaturizată!

Textul „Freddie”, ca şi „Greaţa” (deloc numai sartreană, bătând spre Harms) ori „Noroiul” (dacă nu-l înţelegem mai mult metaforic-kafkian) sau „Biluţele” (care, literar vorbind, ar fi de preferat să fie şi… literare, pentru critici mai puţin voioşi!) sunt oarecum diferite de ansamblul meta-critic, fiind, cu o excepţie sau două, parcă anexe la stilul din „Comisarul…”…

În „Freddie”, scris pe 20 decembrie 1991, cam la o lună după moartea lui Freddie Mercury, mai toţi încep să se comporte ciudat din pricina morţii starului, care nu este identificat clar ca fiind solistul trupei „Queen”: se ţine un doliu nelimitat, se ajunge la porţile absurdului, se intră bine acolo, alienarea devine regină, personajul devine extrem de violent, ca-n „Portocala mecanică”, cum vă place. Aproape că ai spune că titlul nu se potriveşte întregului… volum, coperta pare a se raporta la altă temă, Timpul, care este de găsit chiar în povestirea de debut, „Tijd”, o altă parabolă la adresa condiţiei umane, supusă devenirii… tragice, unde personajul începe să economisească… timp. Pierderea economiilor va duce la o situaţie demnă de un tramvai numit dorinţă, Blanche fiind aici bietul Tijd Vaksürinen.

Precum aţi observat deja, onomastica are rolul său în economia textelor, doar curentul filosofic… nominalist mai are ceva influenţă! Sic! Ca şi… geopolitica, după cum s-ar observa din antepenultimul text, „Scrisoarea lui Mil Neajlov din Deveselu către fratele său, Grigorie, din Craiova”, (un fel de început de roman, apoape toate textele scurte pot fi considerate astfel!), care sfârşeşte neaoş cu următorul îndemn:

„-John, got o shoot Neajlov too! And get the book, it worth a fortune!”

Cam aşa şi cu cărţile lui Adrian Buzdugan! De acum, poate fi… excomunicat, împuşcat, trimis pe bune la Tehnopolis, io oricum citez din scrisoarea sus amintită:

„Vremurile-s tulburi, împuţite şi mai colcesc încă, aşa că aş rade-o din ţară. Uite cu ce-aş vrea io să mă ajuţi. Ştii că spunea biata mama de-o carte pe care-o adusese tata când se întorsese de la Slobozia unde lucrase la demontarea bisericii de lemn, o carte interzisă care n-o mai lăsase să doarmă noaptea liniştită şi noi ziceam că-s poveşti de-ale ei, baliverne menopauzice. Nu-ţi spui, curăţam podeaua de la bucătărie, când am găsit-o! Băi, e în stare perfectă şi trebuie că valorează o groază de unităţi. E „The Best of Greybeard’s Inventions”, ultima tipăritură de la noi din ţară. Imediat după aia s-a dat Legea Hârtiei şi n s-a mai tipărit nimic. Curios nu este cum de-a scăpat de Rechiziţie, ci de topire, doar ştii că sefeurile au fost distruse primele,a vând cota 10: elucubraţii, aberaţii, scrieri nocive.” (pp.127-128)

Aşadar, avem elucubraţii, aberaţii, scrieri nocive, extratereştri, graniţe noi, un Teatru de Stat Ţigănesc, ba chiar o Românie romani, un al doilea Caracalla, hop, mai amintesc şi de la „Capela…”, a cappella, maşini de călătorit în timp, în „Spaţiu lavabil cu granule de timp”, istorii din istorii neparalele sau care nu s-au întâmplat decât in minţile scriitorului şi cititorului, o artă a romanului à la „Chera Chelase” („Deci ştii ce mai este un roman? Ştii ce vrei să găseşti în paginile astea? Personaje cu fălci generoase şi tâmple cărunte? Cu bune şi rele? Neprihănite? Poveşti de iubire, drame, întâmplări senzaţionale, violenţe, ceremonii macabre, drumuri, mici istorioare moralizatoare, indicii, oglinzi? Oglinzile tale? Visurile tale?”, p.93), o încălcare sau nu a legii numărului de semne, un maestru, Salvador Limadera, care aproape nu l-a salvat pe scriitor, îl avem pe specialul micuţ Brott Davidsson, întrupare a unui alt fel de râs al Pasifaei, în poate cea mai năucitoare povestire, „Cărţile micuţului…”, unde micuţul este, până la un punct, un fel de mic Lucian Blaga pe dos, avem un timp golit de miracole, credinţa că toţi putem fi sau nu un Kierkegaard (Primul personaj, Tijd, avusese o Regiana, nu Regina, pe care o iubise absurd timp de zece ani), avem un măreţ destin, al lui Odil Viritadilis, care nu este deloc măreţ, avem filozofie a limbajului, creaţiei, prostiei, meditaţie asupra răului şi binelui („Zecile de milioane de victime ale regimurilor comuniste versus zecile de milioane de morţi curate ale regimurilor ante sau postcomuniste, regimuri care îi ucid altfel, cu perversitate pe cei nenorocoşi, prostindu-i cu speranţe deşarte, lipindu-le gura cu banda adezivă pe care scrie pompos alegeri libere, pluripartidism, democraţia, cel mai bun regim dintre cele posibile, îngropându-i în sărăcie şi umilinţe, norocoşii micilor sau marilor proprietăţi private garantate ignorându-i sau scuipând cu dispreţ pe trupurile lor încă zvâcnind.” (p.69), bref, în trilogia sa, Andrei Buzdugan schiţează, de fapt, o metafizică, o meta-critică, cu o inevitabilă inserţie S.F. sau fantasy (teoretic, la anumite elite, fără S.F. mai ales, literatura va fi o chestiune destul de şic, dar mai pentru cei fără prea multă carte), urmând, într-un fel, că doar aşa se întâmplă, personajele dictează scriitorului, sfatul unchiului nepotului cu care am început: „… metafizica, odată ce nu se face cu patimă sau râzând, se depărtează de oameni, de nevoile lor imediate” („Capela…”, p.223)

Show must go on!

„Ce minunat ar fi de-ar îndrăzni cineva să exileze-n neant poemele clădite şubred pe banal ori înşurubate pe-un eu aşa-zis polifonic, pe cele ale jalnicilor cocostârci înfipţi strâmb în autism, precum şi închinăciunile de duminică, în care poetastru-şi antamează himerice vieţi viitoare, poezelele de unică folosinţă, mărci ale neputinţei poetarzilor, prozele-nşirate pe verticală, descleiate-n sincope artificioase…” (p.29)

„Lumea literară pandatkhană, locul unde s-a-ntâlnit hoţu’ cu prostu’! Un bâlci. Hoţi mulţi, proşti mulţi, mulţi care-o fac pe proştii, încercând să li se-alăture hoţilor, în centru, doi-trei scriitori construiţi, ridicaţi artificial, să se vadă hăt departe, câţiva oneşti înghesuiţi în colţuri, câţiva gură-cască, nişte inocenţi care stau în drum, neînţelegând mai nimic, şi două-trei maimuţe care scot castane din foc, spre deliciul unora.” (p.28)

„Prieteni, voi cei care vă scrieţi cărţile în linişte, trăind cu romantica speranţă că s-ar găsi cândva un culoar providenţial şi pentru voi, veniţi-vă în fire! Succesul în hipermodernitate este imediat sa niciodată (Lipovetsky & Serroy) sau, parafrazându-l pe Hawking, e foarte greu să te mai faci remarcat astăzi în literatură dacă nu eşti deja în vârf. Mă uit la eforturile sisifice ale unor autori de-a urca, eforturi situate undeva între grotesc şi penibil. E firesc ca atât criticilor, cât şi cititorilor sau snobilor cumpărători de cărţi să le fie mai uşor să se ocupe de cei urcaţi deja. Pentru ars toate etapele ori pupincureşti, ori încerci să şochezi – prin titlu, conţinut, comportament etc. – , ori scoţi un volum impecabil, dar, să fim serioşi, această variantă din urmă are şi cele mai puţine şanse… Dragii mei, dacă nu condamnaţi cu promptitudine şi fermitate impostura, aceasta, gonflată, va transforma în fundături potecile ferite, pe care v-aţi propus voi să mergeţi.” (p.26)

Altfel spus, ca să dăm citare şi din consacraţi, şi în „Freddie” se continuă ceea ce scria Marius Chivu despre „Capela…”:

„Stranii distopii, teorii şi conspiraţii istorice şi Sci-Fi (lozofice), alternând tehnologia ci livrescul în cheie absurd-fantastică, totul scris alert şi dens, cu ingeniozitate imaginativă şi bogăţie lexicală. Personaje misterioase şi periculoase, situate mereu la limita dintre geniu şi nebunie, dintre patologie şi vizionarism, construiesc scenarii speculative în care lumea este, cel mai adesea, în pericol. Fiecare ficţiune asigură posibilităţi catastrofice şi o cantitate apreciabilă de nelinişte.”

A, să lămurim şi titlul cronicii de carte! Abia am fost la „Jumanji – Bun venit în junglă!”, filmul! Şi „bastioanele amărăciunii” apar în textul „Chera Ghelase”, unde, urmând tehnica tabloului pierdut în alt tablou, şi acesta rătăcit într-o scrisoare, se poate citi, după ce o oală de noapte cade în capul autorului, plină cu ceva… literatură lipsită de calitate:

„Am zdrobit oşti şi am răpus zeci de bărbaţi, am distrus cetăţi şi am inundat oraşe cu spaimă. Şi toate acestea pentru ce? Pentru o bucată de metal sau de pământ, pentru un zid ce nu va fi cu adevărat al său nicicând? Timpul, aurul, gloria, amare ziduri, sumbre bastioane care nu străjuiesc, ci mai degrabă îngrădesc viaţa, ea, care nu doreşte altceva decât să meargă înainte, să genereze şi să se răspândească. Cu orice preţ! Oamenii înşişi nu sunt decât nişte bastioane ale amărăciunii aflate în calea nimicului…” (pp.96-97)

„Freddie”, o carte despre nimic!?

O reţea de socializare din Norvegia, citată la pagina 21, dă un răspuns:

„Din această lume vor rămâne doar unde, unde risipite-n infinit. Unde a ceea ce s-a imaginat şi cântat, unde a ceea ce s-a dorit, gândit şi rostit, unde pe care alte fiinţe nu le vor pătrunde sau le vor ignora. Unde ce se vor lovi, cel mai probabil, de nimic.”

Literatura, metafizica undelor tinzând către frumuseţea nimicului…

26235437_10213134136600330_1502449858_n „Freddie, proză riscantă” de Adrian Buzdugan