„Un tramvai numit dorință” – Teatrul Maghiar de Stat Cluj

„Un tramvai numit dorință”, piesa lui Tennessee Williams aparține dramei realist psihologice care se constituie la sfârșit de secol XIX, început de secol XX, având o strânsă legătură cu naturalismul, preluând interesul pentru construcția interioară și exterioară a personajului, plasat într-un cotidian obișnuit. Distribuția propusă de Tetrul Maghiar de Stat Cluj este următoarea: Imola Kézdi – Blanche, Anikó Pethő – Stella, Loránd Farkas – Stanley, Attila Orbán – Mitch, Csilla Varga – Eunice, Ferenc Sinkó – Steve, Csaba Marosán – Doctor/Tânăr.

Drama realist psihologică cunoaște mai puțin relația cu metafizicul, cu transcendentul, existând o aspirație către frumusețe și idealitate, înăbușită de cotidianul anost.

Tom Dugdale, regizorul piesei, precizează în caietul de sală:

„Piesa vorbește despre un impuls uman, dintre cele mai violente: dorința de a îl distruge pe cel venit din afară, pe străin, pe cel care are un stil de viață diferit față de al nostru. Personajele se doresc unele pe celelalte, dar și mai mult își doresc liniștea.”

Exact în ritmul acesta de trăire controversată de la liniște la paroxism, își construiește și sensul dramatic al piesei. Blanche revine la sora ei Stella după ce pierde Belle Reve, din dorința de a fi ajutată de aceasta, dar existența cuplului Kowalski este zguduită de această vizită care strică echilibrul precar al relației. Blanche cere ajutor, dar semnalele emise nu sunt explicite, sunt mascate sub forma unor replici, care pot sugera o stare duplicitară, căci momentele în care se trădează sunt rare și punctează vulnerabilitatea unor personaje marca Tennessee Williams. Blanche e nevrotică, duce cu ea un trecut greu, cu un soț care se sinucide dintr-o vină pe care ea și-o asumă, sensibilitate pe care o găsim și la Laura, protagonista din „Menajeria de sticlă” – Trandafirul albastru, care poate fi de fapt o imagine mai tânără pentru Blanche.

„Nu vreau să fiu privită în lumina aia necruțătoare, cum Dumnezeu crezi că s-a plătit toată această durere și toți morții ăștia? ”

„Oricine ai fi, eu întotdeauna am depins de bunătatea străinilor.”

Jucată magistral de Kézdi Imola, care își construiește personajul într-o manieră stanislavskiană, cu trăirea conștientă a stărilor și emoțiilor, până la epuizarea fizică din finalul tabloului 11, după ce își aniversează ziua de naștere, dar nu își împlinește visul de a fi cu Mitch, avertizat de Stanley despre trecutul dubios al profesoarei de engleză, Blanche o consideră imorală și nu o iartă, părăsind-o. În final, devine vulnerabilă atacurilor lui Stanley și ne apare dezarmată și învinsă în momentul în care doctorul o conduce în afara cadrului vieții familiei Kowalski.

14010-a_vagy_villamosa_bi-00059944

Momentele brechtiene ale spectacolului sunt interferențele elementelor de convenție care descompun teatrul în ce este dincolo de teatru prin intervențiile actorilor care anunță schimbarea scenelor, dau explicații pentru anumite elemente de recuzită – salteaua gonflabilă – viitorul pat al lui Blanche, sala de baie, surprinsă printr-o cameră de filmat care ne arată paralel acțiunea din scena în desfășurare în camera de zi și filmarea din baie unde „fug” personajele, îndeosebi Blanche și Stella, readucerea în tabloul 11 a sălii de baie în scenă principală și transformarea camerei de filmat într-o cameră mobilă ca un alter ego al personajului surprins în interior, prezentarea decorului și importanța ușii prin care se intră și se iese din scenă, elemente care accentuează strategiile teatralității, continuată de Luigi Pirandello.

Senzualitatea pe care o transmite personajul Blanche, prin scenele cu Stanley, sau cu tânărul comisionar, sunt în contrapondere cu puritatea Stellei, care își trăiește maternitatea printr-o bunătatea necondiționată față de Stanley și Blanche, interpretată sugestiv și gradat, până la disperarea gestului final: renunțarea la Blanche.

Regizorul Tom Dugdale, prin împletirea celor două tehnici, Stanislavski și Brecht, prin jocul actorilor realist și implicat, dar și controlat în momentele cheie ale piesei, când se trece de la o realitate interioară la alta, care ne relevă personajele, într-o altă dimensiune, dezvăluie noi sensuri ale piesei, în care dorințele se dovedesc pretexte pentru auto-analiză și introspecție, provocări care încearcă să descopere nevoia de „celălalt”, dar care, în lispa comunicării, sfârșesc prin a-l înfrânge ireversibil.

Distribuția