„But I know human nature, my friend, and I tell you that, suddenly confronted with the possibility of being tried for murder, the most innocent person will lose his head and do the most absurd things.”
Cronicile de film sunt de fiecare dată încărcate de subiectivism, dar oricum ele sunt importante pentru educarea gustului estetic cinefil. Sunt o mare amatoare de filme, iar mersul la cinema este de fiecare dată un motiv de mici bucurii. Când am aflat de ecranizarea romanului, „Crimă în Orient Express”, nu am avut nicio clipă de îndoială că trebuie să ajung la el.
Iată-mă instalată confortabil și în așteptarea unui film de zile mari. Dar așa cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, așa și dorințele mele nu s-au suprapus cu ideile regizorului peliculei. Am să încep cu momentele forte ale filmului, care au reușit cumva să echilibreze balanța așteptărilor mele. Coloritul filmului este absolut fenomenal. Peisajele unui Istanbul aromat, imaginile unor munți imenși traversați de un tren absolut fenomenal, toate au dat grandoare filmului, aducându-ne mult mai aproape de atmosfera acelor timpuri. Fiecare detaliu pe care regizorul îl pune în fața spectatorului este atent selectat și înconjurat de atmosfera racordată la linia subiectului. Un alt punct forte este, desigur, palmaresul de vedete care au îmbogățit cu apariția lor filmul. De la Kenneth Branagh, pe care îl cunoaștem din „My Week with Marilyn” și până la Johnny Depp, un gangster de toată frumusețea, castingul a fost mai mult decât reușit. Fiecare actor în parte a adus farmec întregii pelicule, dezvăluind cele mai intime sentimente ale personajelor și trăirile acestora într-un joc atent.
Ceea ce mi-a displăcut și mi-a înșelat așteptările este discrepanța dintre linia romanului și reinterpretarea regizorului. De exemplu, Hercules Poirot nu este nici pe departe belgianul de mică statură, ușor chelios, ci mai degrabă un simbol senzual după care multe femei pot ofta. În aceeași ordine de idei, am avut parte de o imagine șablonată a lui Depp, cu aceleași interpretări cam în toate filmele care au parte de implicarea lui. Pe de altă parte, mi-a plăcut să o văd pe Penélope Cruz în afara zonei sale de confort, adică fără rolul unei frumuseți răpitoare. Prestanța lui Michelle Pfeiffer a fost impecabilă, aducând o notă specială de farmec și taină.
Filmul se încadrează mai mult în seria acelor producții cu pronunțată tentă comercială, care nu ne cere un efort de percepție prea mare, iar acest fapt este mai mult decât trist, mai ales din perspectiva educării unor elite ale gustului estetic. În definitiv, rolul unor astfel de lucrări cinematografice este poziționarea lor în atenția adolescenților și, de ce nu, crearea unui trend bine de vândut (o remarcă plauzibilă în acest sens este apariția cărților cu coperta filmului).
De ce am ales un titlu atât de provocator? Deoarece mi s-a părut cumva inadecvată modelarea unui personaj central atât de departe de tabloul romanului, mai ales că postura acestuia este baza memorabilă a întregii colecții cu Hercules Poirot, iar într-o lume în care se citește tot mai puțin, este absolută necesitate de corectitudine în raport cu tineretul, care suplinește lipsa cărții cu ecranizări de (in)succes.
În aceeași ordine de idei, filmul merită o vizionare în confortul casnic, cu o ceașcă mare de ceai și doar de dragul unui joc artistic destul de bun, dar și pentru tehnicile de filmare implementate. O să aveți parte de un deliciu al imaginilor care se perindă și ne deschid orașe de frumusețe rară, pasaje montane absolut fantastice și locuri luxuriante, unde atenția pentru detalii face diferența.
P.S: se zvonește în târg că va exista și o continuare dedicată romanului „Moarte pe Nil”. Sper că acea ecranizare va fi pe măsura așteptărilor noastre.
Vizionare plăcută!
