„Tocilara #3. Imaginea perfectă” de Holly Smale

Nu obișnuiesc să citesc cărți în serie, atât de populare printre tineri şi adolescenți. A venit momentul să fac o excepție, impulsionată de fiica mea adolescentă, şi iată-mă parcurgând al treilea volum al seriei Tocilara de Holly Smale, despre care vă voi povesti astăzi mai multe. Între timp, am început şi cel de-al patrulea volum – ultimul, dornică să descopăr întreaga aventură a „tocilarei” în lumea modellingului şi, mai mult decât atât, provocările pe care le presupune maturizarea unei adolescente. Deşi am avantajul de a fi o mamă tânără, așadar capitolul acesta problematic al vieții nu-mi este prea îndepărtat, îmi dau seama că multe s-au schimbat de când treceam şi eu prin aceleași frământări si un update mi-ar fi de mare folos în relația cu adolescenta din dotare.

Am îndrăgit-o pe Harriet Manners încă de când citeam primul volum al seriei, astfel că, pe lângă motivele expuse anterior, a intervenit şi curiozitatea de a afla cum a evoluat şi, mai ales, ce provocări i-a mai scos în cale viața. Nu mă pasionează în mod deosebit lumea modellingului, dar la braț cu Harriet, explorarea ei a devenit interesantă, pentru că perspectiva este una inedită – în interior ca și cum ai fi în exterior. Căci astfel se simte și Harriet, chiar dacă deja a avut parte de câteva experiențe pentru care alte fete de vârsta ei ar fi în stare de orice. Totuși, ea a rămas aceeași, încă îndrăgostită de tot felul de date și curiozități științifice și, desigur, de Tânărul Leu, adică Nick, tipul superb prin care a pătruns fără să vrea în lumea modellingului. Și alături de care trăiește o frumoasă poveste de iubire, printre ședințe foto în diferite colțuri ale lumii – Moscova, Tokyo… Și acum, New York. Unde Harriet ajunge fără și apoi cu voia ei. Veți vedea citind cartea de ce. Aventură, umor și multe frământări ce nu mi-au fost chiar străine, întâmplări care îi oferă lui Harriet tot atâtea lecții de viață.

„Toată viața mea e aici.

Aici e casa mea.

Tot ce iubesc e aici.

Nat și Toby sunt aici. Nick e aici – deși doar din când în când. Câinele meu e aici, școala mea e aici, camera mea e aici. Amintirile mele sunt aici: colțul de grădină unde eu și Nat construiam castele din cearșafuri, frânghia de rufe cu care l-am dresat pe Hugo să meargă în lesă când era pui, locul acela unde creștea o plantă scumpă înainte să trec peste ea cu tricicleta.

Cărțile mele sunt aici, fosilele mele, fotomontajul meu de pe perete e aici, scobitura rece din perete de care mă lipesc când mi se face foarte cald în timpul nopții.

Strada pe care eu și Nick am alergat prin ploaie. Tufa din care mă pândește Toby.

Banca pe care mă alteaptă Nat la capătul străzii, mereu în aceeași poziție.

Îmi iubesc viața așa cum e și îmi doresc ca totul să rămână exact la fel.

Molfăi creionul și privesc în gol.

Doar că… n-are cum să rămână la fel, nu? (pag. 62-63)

Pentru cei care nu ați citit volumele anterioare, vă pot spune că Harriet are o mamă vitregă și, mai nou, o surioară de câteva luni. Noua situație familială îi deschide o perspectivă nouă asupra vieții. Chiar dacă problemele ei adolescentine par uriașe într-o primă etapă. Schimbarea domiciliului înseamnă o schimbare radicală a vieții ei, cel puțin temporar. Dar asta nu înseamnă că ea e singura afectată. Doar că, până își va da seama de acest lucru, se va izbi de valuri de dezamăgiri, va fi străbătută de fiori de teamă, dar și de impulsuri irezistibile de a-și satisface propriile dorințe.

„Mă gândesc cât de obosită pare Annabel tot timpul. Ce departe de casă e. Cum a renunțat la un serviciu pe care îl iubea ca să șteargă vomă de bebeluș într-o casă izolată, singură toată ziua, în vreme ce eu și tata umblăm haihui prin New York.

Nu m-am gândit niciodată că, dintre noi toți din familie, ei trebuie să-i fi venit cel mai greu să se mute.

Și – judecând după expresia de pe fața tatei -, cred că nici el n-a făcut-o.” (pag. 345)

Am avut parte de o lectură palpitantă. Cartea se citește ușor, e drept, însă abordează probleme destul de sensibile și dificile. Tocilara își ține cititorii cu sufletul la gură, mai ales pe cei de-o seamă cu ea. Pe lângă informațiile interesante dobândite de Harriet de-a lungul timpului grație pasiunii sale pentru studiu, adolescenții învață o dată cu ea câte ceva despre lucrurile pe care nu le poți învăța doar din cărți. Evident, va fi necesar să treacă și ei prin propriile hopuri ale vieții, însă noi, părinții, ni-i dorim cât mai pregătiți pentru ele. Iar lectura poate fi foarte utilă în acest sens. De aceea îmi încurajez fiica să citească atât cărțile necesare la școală, cât și cărți „cool”, mult mai pe placul adolecenților. Devin și eu „cool” când vede că le citesc și eu. 🙂 Și îmi plac foarte mult, chiar dacă nu se aseamănă cu cărțile pe care le citesc în mod obișnuit. De vreun an, au intrat și acestea în rutina mea și, din când în când, alternez lecturile mai dificile cu astfel de cărți. Așadar, recomand „Tocilara” nu doar adolescenților. Ea îi poate cuceri și pe cei mai mari. Nu îmbătrânim decât atunci când ne permitem acest lucru.

Editura: Gama