De ce uneori avem nevoie de autor în scenă

Spectacolul Teatrului Nottara produs în cadrul Laboratorului de Teatru DENS din 2017 ne aduce în scenă un Molière cât se poate de desprăfuit. Incredibil cât de bine pot să se audă replicile din celebrele piese de teatru scrise de marele dramaturg francez, într-un secol în care până și unii dintre spectactori cu state vechi par să se plictisească atunci când au de urmărit un ceva jucat după un text scris cu secole în urmă.

Tibor Cári (cel care semnează muzica) preia un motiv din celebrul balet al Pinei Baush (care stă la baza filmului omonim) și-l foloseste drept tempo și/sau pasaj de trecere între diferite acte/momente ale spectacolului. A nu se înțelege că nu e originală ilustrația muzicală, doar că eu (meloman camuflat) fac tot felul de asocieri, în cazul de față punctul de intersecție dintre cele două universuri creative fiind dat de tempoul folosit. În felul acesta convenția mu mai are nevoie de ramă, ci doar de actori capabili să schimbe stările. Coregrafia este și ea în siajul celei concepută de celebra coregrafă și face casă bună cu commedia dell’arte, numai că pe scenă n-au fost și măști, ci doar costume oarecum în linia celor purtare în epocă. Ciudat la prima auzire să auzi replicile rostite în cheie a la Molière, dar secondate de ritmuri moderne. De aceea, în primele minute ascultam înnebunită de faptul că nu-mi dădeam seama de ce mi se părea foarte cunoscută linia melodică.

Foarte bine gândit din punct de vedere conceptual întregul spectacol. Ca un soi de defilare a personajelor, dar și ca o paradă a emoțiilor și tuturor prejudecăților. Fiecare din cei 13 care intră în distribuție are monolog distinct, scena la dispoziție și parteneri de scenă cu care să facă ce-și dorește. O reflecție continuă cu privire la cum s-a schimbat soarta teatrului de-a lungul vremurilor, dar și asupra condiției actorului. Nu te obosește reflecția asta, dar nici nu te lasă să te duci cu gândul aiurea. Cât de mult avem voie sa intervenim asupra textului? Cât de mult ne influențează datele despre autor – personalitatea lui adusă in corpore pe scenă dăunează sau nu unității spectacolului? Sunt doar o parte din întrebările cu care ieși din sală, singura diferență față de alte spectacole fiind dată de absența senzației de oboseală sau de greutate pe suflet.

Șerban Gomoi dă scenei un Molière foarte dramatic, dar și foarte contemporan. De un firesc aproape nefiresc, dacă ne gândim la vârsta lui. Cu mici scăpări (a se citi tușe un pic prea grosiere – scena cu Molière simulându-și moartea, de exemplu, unde a plusat fără să fi fost nevoie) face din Molière-scriitorul un alter ego pentru Molière-personajul, aducând în prim-plan când luciditatea auctorială a autorului textelor, când nevoia de ludic și de exprimare scenică adaptată diferitelor momente specifice. Toate personajele gravitează în jurul lui Molière, regizorul alegând astfel să aducă în prim-plan ideea dependenței acestora de voința (și talentul) scriitorului. Această dependență translată în plan social devine joc politic. Și în acest fel este introdus în scenă regele Soare, dar sub forma unei marionete, căci acum controlul îl deține Molière. El este cel care face jocurile și, deci, deține și cifrul necesar decriptării. Practic avem de-a dace cu un Molière nu adaptat, ci decodat în direct. Ca să înțelegi Vicleniile lui Scapin, Bolnavul închipuit, Tartuffe, Don Juan, Viața Domnului de Molière de Mihail Bulgakov sau Cabala bigoților nu trebuie decât să mergi să vezi spectacolul de la Nottara, unde ți se explică, rând pe rând, toate mesajele incifrate conținute în textele sus-menționate.

Revenind la regizor, având în vedere că este rus, cu atât mai remarcabil este ce a putut face din trupa de actori ai Nottara-ului. Un nivel de comunicare între cei 13 cu mult peste ceea ce am văzut în alte montări, cu o chimie și o știință a microgesturilor foarte bine însușită de către toți, o aducere în prim-plan a tot felul de soluții regizorale pentru rezolvarea unui conflict sau pentru dezlănțuirea acțiunii, toate acestea fără să creeze senzația de oboseală celor din sală. Un spectacol foarte viu, dar fără pic de haos; un spectacol cu multă mișcare – actorii ocupă, rând pe rând, mai toată scena – dar fără pași făcuți la întâmplare pe scenă. Deși unele dintre actrițe n-au fost în forma lor cea mai bună, toată echipa implicată direct în spectacol a funcționat foarte bine. Foarte bine aleasă succesiunea textelor care servesc spectacolului, după cum e surprinzător cât de bine dau pe scenă costumele actorilor. Cu croiuri impecabile, în culori ale pământului, dar din maeriale alese cu mare grijă, costumele își aduc partea lor de contribuție la acel tot de care povesteam mai sus.

E de văzut Molière | eréiloM – Teatrul Nottara. Chiar și de revăzut. Fără riscuri secundare, dar cu unul major: acela de-ai provoca pe oameni să se gândească la ce este cu adevărat în viață.

Molière | eréiloM – Teatrul Nottara

Scenariul: Roman Feodori și Raluca Rădulescu (cu participarea Olgăi Topunova)

Regia: Roman Feodori

Distribuția:

Molière, Scapin, Orgon, Don Juan, Argan – Şerban Gomoi

Trupa lui Molière:

Tartuffe, preotul, cardinalul – Rareș Andrici

Valère – Vlad Bălan

Damis – Răzvan Bănică

Sganarelle, Geronte, Domnul Poquelin, diaconul – Dani Popescu

Dorine, moașa – Crenguţa Hariton

Angélique – Cristina Juncu