Acum mai bine de 15 ani venea la mine o fată de 14 ani să-mi spună că nu știe unde să se ducă să vorbească despre ce i se întâmplase; era toată plină de vânătăi și zgârâieturi, semn că se luptase acerb pentru integritatea ei corporală. Pe atunci școlile încă nu aveau cabinetele de asistență psihopedagogică, sau dacă le aveau, erau în etapa organizării. La televizor se difuzau cu predilecție telenovelele spaniole și mexicane, Elodia încă nu dispăruse, povestea de viață a lui Oprah Winfrey și ciclul ei de emisiuni dedicate abuzului sexual, hărțuirii sexuale și violului încă nu ajunseseră la noi. Așadar, prea multe opțiuni n-aveam. Evident că am întrebat-o despre părinți și relația cu ei și tot restul, așa am aflat o poveste cu repetiție. Nu lipsea nimic din poveste, de la inerentele disfuncții în comunicare cu familia, datorate conflictului intergenerațional și până la incapacitatea ei de a surmonta trauma, pentru că nici nu avea cum. Ea mi-a spus că a fost doar hărțuită, dar toate simptomele indicau un viol.
Nu insist pe detalii, nu e locul aici, ce vreau să aduc în discuție este altceva: și atunci și acum tânăra generație este cu mult prea puțin pregătită pentru jocul de-a viața, cei de astăzi chiar spre deloc. E un complex de factori psiho-sociali care conduc la o asemenea stare de lucruri, destul de gravă dacă ne gândim la perspectivele lor de evoluție. Putem aduce în discuție discrepanța dintre viteza cu care evoluează tehnologia, știința și imposibilitatea omului de a ține pasul, de a procesa tot ceea ce i se întâmplă. E un efect de bumerang aici despre care se tot vorbește în tratatele de specialitate sau în mediul academic, dar la care încă nu s-au găsit cele mai bune soluții. Și din toată această degringoladă resimțită acut inclusiv la nivelul relațiilor sociale, cel mai mult pierd cei care vin din urmă. Copiii și tinerii de astăzi nu știu cum să se adapteze la mediul social și rigorile acestuia (chiar, oare care ar fi acestea?), nu reușesc să comunice ei între ei, și cu atât mai puțin cu cei de o altă vârstă, descoperă mediul natural de viață și habitatul social ca ansamblu cu mult prea târziu, atunci când achizițiile se internalizează cu foarte mare greutate și doar în urma unor conflicte puternice, pentru că instinctul de conservare începe să-și facă simțită prezența din ce în ce mai des. Toate acestea fiind spuse nu este de mirare că din ce în ce mai mulți tineri sunt victime ale bullyingului, agresiunilor fizice și/sau psihice, violurilor etc. Evident, în aceste condiții apare și reversul: tot mai mulți tineri nu reușesc să se facă auziți decât prin intermediul unei agresiuni, de la simpla ridicare de voce și până la confictele corp-la-corp, iar cazurile de tineri care violează și agresează fizic sau comit crime se înmulțesc îngrijorător. Mediul artistic preia o parte din aceste traume sociale și încearcă să le transforme în acte artistice, din două motive – ele sunt forme de exteriorizare a unor victime, sau autorii vor să contribuie cumva la stoparea valului de agresivitate și/sau violență. Teatrul, prin ceea ce numim generic „teatru social”, contribuie intens, soluțiile artistice fiind diverse și extrem de persuasive, influențând pozitiv schimbarea de atitudine la nivelul unei comunități.
Jocuri în curtea din spate de Edna Mazya este unul din textele contemporane cu foarte multe montări, din cel puțin două motive: pleacă de la un caz real și construcția de tip scenariu dă voie regizorului să adopte forme variate de transpunere scenică: spectacole-lectură, workshopuri, abordări de tip psihodramă, spectacol interactiv, în care să fie provocat spectactorul să sancționeze, spectacole cu proiecții multimedia (în care imaginea să devină mesager al tuturor celor implicați) etc. Indiferent pentru ce tip de spectacol s-ar opta, un singur lucru e cert: regizorul trebuie să aibă o cultură generală solidă, fundamentată, și o știință a jocului foarte bine documentată. Cu alte cuvinte, realismul psihologic, deseori invocat atunci când se vorbește despre astfel de texte, dă de furcă până într-acolo încât putem vorbi de spectacole ratate.
Se știe prea bine, violul este printre cele mai grave infracțiuni, sancționat juridic, dar și social. Vorbim de actul în sine, nu și despre persoana violată. Pentru că acolo se schimbă radical problema: socialmente ne este mult mai ușor să vorbim la modul general despre acest tip de agresiune, decât să facem în așa fel încât să prevenim apariția unor asemenea cazuri. După cum ne este mult mai ușor să găsim circumstanțe atenuante violatorilor, decât să reușim să empatizăm cu victima. De ce? Pentru că trauma este atât de puternică, încât atunci când auzim despre așa ceva sau, mai grav, asistăm la un astfel de act, instinctul nostru de conservare se activează și încearcă să ne protejeze, iar instinctul de apărare vine și el să completeze tabloul provocând la nivel personal reacții de tipul „Nu, nu se poate să fie adevărat!” sau „Nu te cred!”. Pe de altă parte, mass-media face un real deserviciu victimelor, contribuind masiv prin expunerea nepermis de mult a acestora, desensibilizând indivizii și provocându-i să devină impasibili. Așa se face că cea mai des acuză invocată nu este adresată violatorului, ci victimei: ai făcut tu ceva, tu l-ai provocat etc.
Despre toate acestea este vorba și în textul Ednei Mazya, punerea de accent pe victimă sau pe violatori rămânând alegerea regizorului. Dat fiind subiectul și numărul de personaje, se cere o foarte mare atenție la felul cum sunt utilizate mijloacele scenice, actorul devenind el însuși un obiect menit să aducă trauma în fața spectactorilor sub forma unui act artistic. Dar pentru ca toate acestea să devină posibile, trebuie, cum spuneam mai sus, multă cultură generală și, mai ales, profesională. Regizorul trebuie să fie foarte sigur pe el, astfel încât să reușească să-i aducă pe actori în stadiul în care să-i lase pe spectactori cu răsuflarea tăiată, altfel nu mai vorbim de o faptă abominabilă, ci de o agresiune fizică oarecare, de un joc prostesc și copilăresc, fără consecințe prea grave.
La un astfel de spectacol sala trebuie să vibreze, să se revolte, să ia atitudine, să râdă prostește, să urle, să fie acolo, pe scenă, de partea victimei sau de partea violatorilor etc. Altfel, spectacolul devine fără miză. Și din păcate, așa s-a întâmplat cu De-a baba oarba în regia lui Radu Stoian. N-am auzit foarte multe reacții din sală, în afara unor râsete răzlețe ale unor tineri din spatele meu, mai toți au asistat nonreactivi la ceea ce se întâmpla pe scenă, poate și pentru că previzibilul era atât de evident, încât după primele zece minute ne-am așezat comod în scaune și… am așteptat să se termine. Evoluția conflictului ca atare devine previzibilă după primele schimburi de replici, aproape că suntem forțați să devenim condescendenți și să luăm apărarea violatorilor; nu e rea opțiunea, cu condiția să urmeze imediat o schimbare de accent, astfel încât oamenii să scape de orice dubiu și să-i pună la zid pe violatori. E prea des întâlnită atitudinea „Ei, și ce? O să treacă mai departe, o să supraviețuiască!”, ceea ce contribuie masiv la înmulțirea cazurilor de viol și agresiuni sexuale asupra minorilor. De asemenea, ar fi trebuit să fie adusă în prim plan și dimensiunea religioasă, sau măcar specificul societății israeliene, acolo unde s-a petrecut cazul real, pentru că sunt niște nuanțe care schimbă fundamental raportarea la infracțiunea în sine, dar și la victimă. Ar trebui ca regizorul împreună cu actorii să se întoarcă în sala de repetiții și să ia totul, de la stadiul de lectură, astfel încât să aprofundeze fiecare frază, până într-acolo încât internalizarea să devină stare de fapt și premisă pentru un viitor posibil succes la public. Sper ca ei să aibă înțelepciunea de a o și face.
De-a baba oarba – TNB – Sala Mică
după Jocuri în curtea din spate de Edna Mazya
Traducere: Ada-Maria Ichim
Regie: Radu Stoian
Coregrafie si asistenta regie: Teodora Budescu
Concept scenografic: Alfred Samuel Mihailovici
Compoziție muzicală: Aurel Ciucur
Light design: Cristian Ciopată
Durata: 1 h / Pauză: Nu
Un spectacol 9G la TNB
